Este seară!
În această seară, s-a întunecat mai repede. De fapt, eu am întârziat mult mai mult decât m-aş fi aşteptat cu activităţile mele de peste zi. Regina nopţii se arată doar pe jumătate, dar îşi etalează foarte bine licuricii. Luceafărul parcă îmi face cu ochiul şi mă îndeamnă să merg spre el.
Sunt obosită…. Ochii mi se joacă, iar capul mai are puţin şi explodează. Stau singură în adâncimea nopţii într-o staţie de autobuz. Sunt solitară… E linişte în jurul meu. Doar greierii mai cântă din când în când şi adierile reci de vânt îşi mai fac prezenţa. Mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de dimineaţă, de când m-am sculat. Ce am mâncat la micul-dejun, cu ce săpun mi-am spălat faţa, dar ştiu sigur că am folosit apă rece. Nu-mi amintesc să mă fi dat cu cremă pe mâinii, dar simt în aer mirosul dulce al vaniliei. Ştiu că am căutat mult prin şifonier, deoarece nu ştiam cu ce să mă îmbrac şi am pierdut noţiunea timpului. Un mesaj cu textul „Unde eşti?” m-a făcut să renunţ la scotociri şi să iau aceeaşi ţinută ca şi ieri, pe care norocul meu că am spălat-o şi că s-a uscat repede. Alergam pe stradă, pentru că nu ştiam cum să ajung mai grabnic. Orice maşină aş fi luat, aveam impresia că mă va face să întârzii mai mult decât am întârziat deja. Durerea încă o mai simt în muşchii picioarelor şi mă aşez pe scaun ca să nu cad. Maşinile, trec una… după alta…, lăsându-mi capul să se odihnească din când în când. Sunetul puternic al unui claxon mă face să sar ca arsă în picioare iar farurile autoturismului mă orbesc. Un om tocmai trecea neregulamentar, alergând. Mă dau din faţa lor ca să privesc mai bine, şi este autobuzul meu. Urc grăbită pe prima uşă, dar domnul nu mă urmează. Cu siguranţă crede că a alergat degeaba.
Uşa se închide în urma mea. Scaunele sunt goale, dar totuşi este lumină şi nu mai sunt singură. Sunt cu şoferul, un om obosit. Cască uşor, cu mâinile pe volan, oprind la semafor, clipind des ca să nu i se înceţoşeze privirea. Îmi spune să stau jos, dacă nu cobor în staţie. Stânjenită, îl ascult, şi merg în spate, pe ultimul loc la geam, în dreapta, departe de vederea lui. Sau aşa cred, căci el îmi arunca ochiri fugitive prin oglinzi.
Opreşte iar. De această dată urcă o persoană, probabil o damă de companie, cu părul lung şi negru, proaspăt vopsit. Se aşează pe unul din scaunele libere de lângă uşă. Picior peste picior, în mâna stângă ţinând telefonul roz, priveşte lung în noapte. Tresare uşor şi îşi apleacă capul, dar nu mult, doar cât să verifice cine era şi revine la stare iniţială.
Este iarăşi linişte… Nici o persoană nu spune nimic, deşi suntem trei. Toţi necunoscuţi între noi, dar cu acelaşi scop: de a ajunge undeva, unde va fi mai bine. Sper!
Motorul se opreşte brusc. O ceată de oameni dă năvală în autobuz, încercând fiecare să ocupe unul, dintre locurile libere. Dama se ridică de pe scaunul ei, lăsând o bătrânică să-i ia locul şi se îndreaptă spre cel din stânga mea. Se aşează în aceeaşi poziţie, dar acum o pot observa mai bine. Este mult mai tânără decât mine. Tocurile lungi îi maschează grosimea picioarelor, iar parfumul scump atrage fiecare nas. Priveşte în gol. Probabil se gândeşte la multe. Nu vreau să o deranjez şi privesc ca şi ea pe fereastră. Îmi lipesc cotul de geam, îmi pun bărbia în palmă şi oftez uşor. Un scâncet îmi atrage atenţia. Un copilaş mic, în cărucior. Mama lui, cască încet, încercând să-l liniştească cu jucării sau biberonul cu lapte ori ceai. El nu doreşte nimic. Poate e prea multă linişte pentru el şi vrea să învioreze atmosfera posomorâtă. Doamna oftează greu, căci nu poate face nimic. Câteva priviri sunt aţintite asupra ei. Îşi cere scuze ruşinată şi coboară imediat cum se opreşte autovehiculul.
Micul zgomot fiind inexistent, toţi parcă vor să doarmă. Două persoane vorbesc în şoaptă, dar o a treia le face semn să tacă şi ele se conformează. Un tânăr se ţine de o bară, în picioare, deoarece nu mai sunt scaune libere, şi dă să-nchidă ochii. Curba strânsă spre stânga, îl făcu să se lipească cu umărul drept de geam. Îşi cere scuze doamnei pe care a lovit-o şi încearcă să-şi păstreze echilibrul cu ochii deschişi.
Degeaba… atmosfera plictisitoare, ne face pe toţi să moţăim.
Autobuzul se opreşte brusc şi toţi alunecă în faţă. Se pare că şi şoferul aproape adormise deoarece era pe cale să calce un căţel care traversa regulamentar. Acest incident minor stârni câteva şuşoteli şi vorbele de prost gust ale unor persoane. Însă, imediat cu toţii uitară întâmplare şi reveniră la starea anterioară
Aceeaşi atmosferă adormită, aceeaşi oameni obosiţi. Din când în când, soneria unui telefon ne mai trezea din amorţeală. Speram ca persoana cu pricina să continue conversaţia cu apelantul, dar închise ca şi cum nici nu ar fi existat.
Autovehiculul, opri iarăşi, urcându-se doar o persoană. O domnişoară. Apucă şi ea una din barele libere şi aşteaptă să pornească autobuzul. Nu după mult timp, se aude faimoasa melodie, „Vara nu dorm…” Tânăra scoate telefonul şi-l închide. Dar, apelantul este insistent, iar ea cedează şi răspunde. Acea persoană o supără, o enervează chiar, căci cuvintele ieşite din gura domnişoarei, mă trăsnesc. Îmi este teamă să nu-mi fiu adresate mie. Graiul ei bogat şi diversificat atrage atenţia fiecărui călător. Însă ea nu se simte stânjenită. De fapt, continuă să vorbească, spunând cuvinte pe care nu credeam că le voi auzi vre-o dată şi pe care vreau să le caut în dicţionar deoarece, nu ştiu ce înseamnă. O doamnă, astupă urechile copilaşului ei, iar şoferul opreşte brusc. Cât se poate de elegant, o roagă pe tânăra domnişoară, să coboare. Enervată de situaţie, îşi continuă convorbirea indiferentă, în timp ce se deplasa spre prima uşă şi coborî.
Nu departe de acel loc, se dau jos, bătrânica, tânărul şi mama cu copilul care tot pune întrebări cu semnificaţiile acelor cuvinte, auzite , probabil, pentru prima oară în viaţa lui.
Atmosfera monotonă, îşi face iarăşi loc printre pasageri.
Dama de lângă mine, se ridică şi ea, închizând pentru a treisprezecea oară telefonul, ne răspunzând nici la mesaje. Îşi trage bluza peste fusta neagră, din piele, pentru a acoperi bucăţica de epidermă desenată. Cu unghiile lungi şi roşii îşi aşează un cercel, apoi se staţionează în faţa scării, aşteptând deschiderea uşii.
După coborârea ei, la următoare staţii se dau jos şi ceilalţi. O lumină care se stinge subit îmi atrage atenţia. Atunci, constat că iar suntem doar noi doi. Trag aer în piept şi cu mişcări lente, mă apropii de prima uşă, de lângă şofer. Cum o deschide, cobor spunându-i mulţumesc.
Autobuzul pleacă, de această dată fără mine.
Eu rămân iarăşi singură în staţie, în puterea nopţii şi cu paşi înceţi, mă îndrept spre casă.
