Pulsul vieții

XX

  Azi nu e despre tine. E frig. Plouă. Probabil vremea pe care sufletul meu o aştepta cu nerăbdare. E rece, dar sper că măcar hainele îmi vor încălzi sufletul. Poate aşa, cu iluzia unui suflet cald, voi ajunge să simt ceva mai mult decât ură sau vinovăție. Cerul e înnorat, a prins nuanțe închise de gri iar sunetul de picuri de ploaie se amplifică de 10 mai tare în timpanele mele. Ascult vântul. Îmi ascult amintirile. Totul se îmbină şi creează o armonie plăcută deşi nu e aşa. Îți aminteşti? Prima dată când am scris... ploua. Aşteptam pe cineva, deşi nu ştiam pe cine. Azi, mă aştept pe mine. Pe mine cea adevărată. Cea care o să mă salveze de mine însumi. Gânduri care prind viață şi se contrazic singure iau amploare în capul meu şi parcă nu mai am control. Poate doar stropii mici şi reci de ploaie îmi mai aduc aminte că sunt umană. Frig. Ploaie. Mâini reci şi fiori. Început de toamnă. Prima ploaie de toamnă. Un peisaj în care mă regăsesc. Un tablou în care pot vedea suflete stinghere cum se sting. Mintea mea strigă după ajutor. Trupul rămâne nemişcat şi amorțit de frig. Simt cum sentimentele-mi îngheață. Asta aşteptam. În sfârşit, nu mai pot să simt nimic.