Conacul Hecatesfield

         Luna  nu îți este prietenă dacă nu îi poți desluși tainele. Ea crează umbre acolo unde nu te aștepți, îngreunându-ți calea, râzându-și parcă de nepriceprea ta. Sophie credea că în noaptea aceea luna o alesese fix pe ea în chip de marionetă a sa.  Străbătea străduțele acelea de când se știa, și totuși acum îi era imposibil să găsească drumul corect. Mergea deja de câteva ore bune, iar acum orbecăia prin întuneric mai ceva ca un brotac în mlaștină.
        —Haide Sophie, ești o Talbot ce Dumnezeu! Mari a zis clar, de două ori la dreapta și o dată la stânga, cât de greu poate fi să găsești o nenorocită de casă?
       Continua să meargă mormăind într-una, ghidându-se după fărme de lumină. Îi se părea straniu cât de mult schimbă lumina zilei locul în care te afli. Copacii parțial desfrunziți, atât de romantici în culorile lor tomnatice, își schimbau înfățișarea la căderea nopții. Golul lăsat de frunzele căzute crea expresii faciale înfiorătoare, iar acestea combinate cu ramurile uscate, alungite ca niște gheare, îți induceau dorința de a te afla oriunde altundeva. Iar aceștia erau doar copacii.
      Străzile pustii, felinarele a căror lumină era prea puternică în unele locuri și insuficientă în altele, casele din ce în ce mai rare și mai grosolan construite, toate acestea o îngrozeau pe Sophie. Dacă nu ar fi fost orgoliul său, acum s-ar fi aflat acasă înconjurată de pătura ei preferată și cu o cană de ceai în mână privind melancolică pe geam.
      Da, acest tablou atât de monoton, i se părea în momentul de față mai ispititor decât însuși raiul. Ce o fi fost în capul ei să-i spună prietenei sale că  își va face proiectul despre familia văduvei Hecatesfield ? Și de ce naiba i-a spus că o va vizita în noaptea aceea? Noaptea!  După atâția ani ar fi trebuit să știe ce gură mare poate avea.
      —Thomas.
      Șoapta îi veni pe buze înainte să o poată gândi măcar, iar un zâmbet o urmă involuntar. Putea încerca să-și păcălească prietenii, dar nu se putea păcăli pe sine. Nu atunci când își amintea emoția ce o cuprinsese atunci când el o întrebase dacă chiar avea să o facă. Făcea asta pentru el, fie că îi plăcea să o recunoască sau nu.
       Ajunsese la răspântia despre care îi spusese Mari. Trei drumuri porneau din locul în care se afla ea. Pe cel din dreapta îl cunoștea, avea să o aducă înapoi în oraș, cel din față avea să o scoată din oraș, iar cel din stânga ducea spre marginea dezurbanizată a orașului. Doar câteva case, mai vechi de un secol, existau acolo restul fuseseră dărâmate sau lăsate în paragină, iar cu timpul zona se împădurise.
      —De două ori la dreapta și o dată la stânga. Ei bine asta-i stânga.
Înghiți cu greu nodul pe care îl avea în gât și urmă indicațiile primite. Respira încet, vrând să fie cât mai puțin zgomot ca să-și poată auzi pașii. După primul kilometru asfaltul începea să dispară, bălțile și noroiul înmulțindu-se la fiecare pas. Copacii deveneau mai mari și mai amenințători, furând și cele câteva fărâme de lumină, acoperind cu ale lor coroane fildeșul lunii.
Se opri o clipă pentru a-și da jos rucsacul de pe umăr. Mari poate fi guralivă, dar este o prietenă loială, sigur i-a pus o lanternă pe undeva prin bagaj.
      —Pe bune Mari?
      Ecoul vocii sale alungă liniștea pe care se chinuise atât de mult să o păstreze. Frica fusese înlocuită de iritare. Înăuntrul rucsacului se aflau alimente, apă, haine de schimb și... un felinar. Un felinar cu lumânare, iar lipită pe capacul său o cutie de chibrituri. Îi venea să râdă și să plângă în egală măsură, dar se abținu de la oricare dintre ele. La cum își știa prietena, trebuia să fie mulțumită pentru că nu aprindea lumânarea cu un cremene.
      Își continuă drumul uitând de liniște, călcând apăsat, ignorând umbrele și jocurile de lumini din jurul său. Ascunzând teama într-un colț al minții sale, Sophie înaintă mult mai rapid, lăsând în urmă orașul și afundându-se din ce în ce mai mult în desișul creat de nepăsare.
      Parcă simțindu-i noua forță căpătată, natura se urni împotriva ei. Vântul începu să șuiere în jurul său, biciuindu-i pielea și făcându-i lumina să se împrăștie, până când o alungă de tot. Fata oftă și vru să aprindă din nou lumânarea, dar realiză că nu mai avea nevoie de ea. Copacii erau mai rari în locul în care se afla, străjuind poteca pe care era  și conducând-o spre un conac uitat de timp.
      Maiestuos din depărtare, conacul părea gata să-și deschidă porțile pentru un nou bal. Dar, pe măsură ce te aproiai, constatai că singuii invitați pe care-i putea găzdui impunătoarea clădire erau doar stafiile.