M-am trezit speriată de zgomotul infernal al tunetului care a zguduit noaptea ploioasă. Visul frumos în care mă cufundasem s-a isprăvit la fel de repede precum începuse, lăsându-mă cu regretul c-am pierdut iubirea tocmai găsită pe tărâmul zeului somn. Amestecul de mirosuri venit pe fereastră mi-a dat impresia pentru o secundă că încă mă aflu în brațele dragostei: inconfundabila aromă a apei de ploaie, învăluită de izul florilor de tei căzute, dar încă neofilite, un strop de vânt de început de vară pe obrazul înfierbântat și dornic de mângâiere, cu glazură de verde crud și catifelat ca atingerea dintre două mâini care se căutau de mult timp. Dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut face în ceasul târziu al nopții, somnul mi s-a părut dintr-o dată că se potrivește cel mai puțin cu absența strălucirii stelelor. Atentă să nu mă simtă restul ființelor nu atât de sensibile ca și mine, care nu s-au lăsat tulburate de îndrăzneala zgomotoasă a fiului naturii, mi-am pus papucii în picioarele încă obosite și am pășit spre locul care în multe momente îmi servește drept sanctuar. Eram pe cale de a uita să-mi iau umbrela maronie din suportul de după ușă, în care-și face veacul între două ploi, când fugara imagine a ochilor căprui din vis mi-a amintit că afară nu e o noapte ca oricare alta. Am descoperit abia în pragul casei că nici papucii, nici umbrela nu-mi servesc la nimic, hotărâtă fiind dintr-o dată că ar fi un sacrilegiu să pierd senzația de neînlocuit dată de mersul prin iarba udă, cu părul liber ca penele păsărilor când se avântă spre înalt. Foaierul din grădină m-a primit, ca întotdeauna, cu portița deschisă și măsuța din lemn de stejar pe care timpul și-a imprimat gândurile sub formă de urme de cari. Generațiile care și-au așternut înainte de timpul meu sufletele pe hârtie, servindu-se de duritatea, și totuși de inconfundabilele calități de gazdă ale măsuței, trebuie să se fi simțit la fel ca și mine, chiar dacă locurile pe care a fost poziționată s-au schimbat. Observ în fundul grădinii nucul, puțin îndoit de vânt și greutatea stropilor, sub care mi-am petrecut o mare parte din copilăria fericită de copil dorit și iubit de părinți și bunici deopotrivă, adunând nucile mari pentru a le depozita în podul căsuței bătrânești. Mi-aș dori să văd măcar o secundă prin ochii nucului norocos, care a cunoscut atâția oameni pe care Dumnezeu i-a luat, rând pe rând, la sânu-I. Oameni datorită cărora eu mă aflu aici, acum, și sunt ceea ce sunt.
Va urma.
