Pulsul vieții

XXI

Şi e ciudat câteodată. Ştii sentimentul ăla când ai inpresia că visezi? Că nu credeai vreodată că e realitate?
Şi încă mă întreb cum pot simți dor când eşti lângă mine. Poate nu vreau să accept faptul că o să pleci. Şi uneori simt că urăsc timpul pentru că se grăbeşte atunci când sunt cu tine. Orele devin secunde şi simt că nu-mi ajunge timpul să-ți spun ce simt. Nu pot să spun ce simt, de fapt. Nici eu nu ştiu. Petrec clipe în şir încercând să găsesc cuvinte care să descrie ceea ce simt. Şi uneori redevin fata timidă pe care încerc să o ascund cât de bine pot. Prefer să nu spun nimic. Prefer să cred că-mi înțelegi liniştea. În intimitatea camerei mele, îți simt parfumul mai tare ca niciodată. De data asta nu fumez. Nu mai stau la geam. E frig afară. Mâinile-mi sunt reci. Mă întind pe spate. Tu lipseşti. Brațul tău nu e acolo să mă pot sprijinii de el. Şi deşi au trecut câteva ore de când nu te-am văzut, simt că au trecut ani întregi? Oare încep să fiu dependentă de tine? Oare simți acelaşi lucru?
Cerul are culori de roz, albastru şi mov. Toate se combină perfect. Noi într-un peisaj perfect. Toate sunt perfecte cu tine.
"Noi". De când aşteptam să folosesc cuvântul ăsta.
Îmi place să observ, să analizez, să-mi amintesc tot ce e legat de noi. Fiecare apus care ne-a prins ținându-ne de mână. Fiecare zâmbet sau sărut. Fiecare alee pe care am mers împreună. Banca noastră din parc. Prima zi de toamnă cu tine. Toate astea.
Şi poate e un vis, dar prefer să nu mă trezesc.