Lasă-mă să-ți devin muză

când ne-am cunoscut. #1

Acum doi ani ne-am cunoscut. Purtai puloverul acela din cașmir și cămașa verde în carouri. Ochii îți sclipeau ca un felinar ce-ți luminează calea în plină noapte. Buzele erau arse de vântul rece al iernii. Obrajii palizi căpătaseră culoare sub frigul și gerul de afară.

Întârziasei la premiere. Nu mult, dar destule minute încât să faci să se îndrepte toate privirile spre tine când ai intrat în sală. Muzica nu se oprise, dar toate privirile, inclusiv privirile celor din orchestră, s-au aliniat în fața ta. Îți erau supuse, asemenea unor soldați în fața conducătorului.

Erai ca o rază de soare ce e gata să topească toată sala. Scena, treptele, cortina, scaunele... Pe mine. Erai cald. Erai soarele însuși.

Ți-ai plimbat privirea prin sală în căutarea unui loc liber. Dar nu era nimic, nici un loc în care să te așezi. Atunci ai ocolit grupul tipelor cool din liceu și ai trecut pe lângă mine, mergând din ce în ce mai în față. Mirosul tare și pătrunzător al parfumului tău ți se potrivea perfect. Era incitant, cald, rece în același timp, puternic, nu foarte masculin, dar cu o tentă de mascul alpha.

Cu nonconformism, te-ai așezat pe treptele de lângă scenă, iar lumina cădea pe fața ta ca și cum tu erai vedeta întregii seri.

Îți recunosc acum, Luke, că nu mi-am luat privirea de la tine deloc în seara aia. Ai fost singurul punct fix pe care l-am privit. Știam că nu ești doar în aria mea vizuală, știam că te privesc și ceilalți, dar poate nu cu același interes.

După premiere, locurile se împuținaseră în sală. Nici în stânga mea și nici în dreapta nu mai stătea nimeni. Din sala plină, aceasta se goli mai mult decât jumătate. Urmau prelegerile profesorilor, corul liceului cu câteva piese și alte momente artistice. Faptul că tu ai rămas acolo, m-a făcut să te îndrăgesc și mai mult. Sau mai bine zis, să mă întreb, oare chiar îți place arta cu adevărat, sau ai rămas fiindcă nu aveai altceva mai bun de făcut?

Pentru mine, acele momente erau cele mai frumoase.

Oare pentru tine erau la fel?

La a doua melodie a corului, te-ai ridicat. Te-am urmărit cu privirea, până a trebuit să îmi întorc capul ca să te pot privi. Nu am mai îndrăznit să fac asta. Dar nu regret nimic, fiincă în nici zece minute numărate după ceas, te-ai așezat exact pe scaunul din stânga mea. Erai concentrat pe melodie, țineai ritmul din picior și zâmbeai deseori. Acel zâmbet, oh, Luke, era inexplicabil de minunat.

Acela a fost momentul în care ne-am cunoscut. Nu știu dacă tu m-ai observat, dar tind să cred că da. Nu îți știam numele, nici prezența până în acel moment. Poate că tu nu mă cunoșteai nici mai târziu. Poate că nici nu știai că trăiesc, că exist în liceul acesta. Dar eu te știam pe tine, iar până a ne cunoaște într-adevăr, nu mai era decât un pas.