Sângerări

CLXXXV (mi-ai bătut)

mi-ai bătut la fereastră
cu o șoaptă caldă
ce-a tăiat geamul meu înghețat
și a intrat la mine-n cameră.
am deschis larg fereastra
ca să-mi intri toată,
nu cumva să rămână vreo părticică
din tine departe de mine.
dar tu nu erai, nimic nu a fost.
doar vântul rece-mi intrase-n casă.
înghețam căci tu nu erai,
tu nu erai...

mi-ai bătut în ușă
cu dorințe și speranțe
tari, dure, de neclintit
în acest tărâm unde
cutremurul este mereu
între noi, la fel ca aerul,
la fel ca orice altceva...
de după ușă se furișa
în încăperea mea un
miros de trandafiri
și de vară matură,
plină cu cireșe însângerate.
am deschis ușa cu ochii, cu gura,
cu ce-am apucat,
dar, în schimb, am primit
în camera mea cu totul altceva
decât dorințe, speranțe
și mirosurile cele mai plăcute
pe care le emani la fiecare clipire
sau la fiecare bătaie a inimii
ce ajunge la mine
și mă zguduie asemenea cutremurelor
dimprejur.
tu tot nu erai,
tot nu erai...

mi-ai bătut în inimă
cu un zâmbet,
cu o privire
și cu o aripă de înger
scoasă dinăuntrul tău divin.
aceste trei surse vitale
pe care mi le oferi existând doar,
m-au lovit atât de tare,
încât am simțit
înăuntrul cutiei mele toracice
cum ceva se prăbușește,
sau oare, creștea altceva acolo?
însă toate s-au dus,
se duc și mereu se vor duce.
și zâmbetul tău
și privirea ta
și aripa ta de înger
și bătaia ta în a mea inimă
și inima mea odată cu tine și cu
tot al tău.
tu tot nu ești,
tot nu ești...