Nu suport lumea, lumea idioată. Oamenii zic că dacă toți pe cei care îi întâlnești îi crezi nebuni, poate tu ești cel nebun. Ei bine, eu cred și zic că am autoritatea de a vedea lucrurile fix invers. Văzând românii, orice fel de români, sau poate încă nu am întâlnit eu românul potrivit, îi consider absolut pe toți idioți. Vrând, cu bună știință sau deloc, să mă alieneze în lumea lor patetică, fără idealuri. Aici vorbesc de idealuri mărețe, nu doar să ai un BMW nu știu de care în timp ce stai într-o garsonieră mai ieftină decât mașina respectivă. Simt că nimeni nu contribuie la dezvoltarea mea intelectuală și nimeni nu îmi provoacă intelectul suficient de mult încât să evoluez spre o persoană de care îmi place suficient de mult încât să pot trăi cu ea. Sorbesc dintr-un pahar de whisky și aprind un Lucky Strike, sperând că e printre cele norocoase, astfel încât toate ideile pe care ar trebui să le pun pe hârtie (ce termen demodat, mă deprimă) îmi vin în cap și îmi jur că o să continuu acest scurt capitol, neștiind că vreodată o s-o fac.
