Moartea m-a trezit

Am ales să mor

             M-am ridicat de la masă și m-am îndreptat hotărâtă către curtea din spate. Știam ce trebuie să fac. Totul urma să se termine în apa rece. Era ultima alegere și cea mai înțeleaptă.

             Am ajuns la locul meu de meditație și am căzut pe iarbă. M-am asigurat că nu este nimeni în apropiere și am dat drumul lacrimilor. Mă așteptam să doară, dar era liniștitor. Știam că totul se va termina și că e ultima oară când plâng. Una dintre picăturilor ochilor a ajuns pe pământ. A dispărut imediat la fel ca dorința mea de a muri. Mă simțeam ciudat. Nu îmi era frică, dar aș fi vrut să îmi fie. Mă simțeam vinovată pentru tot ce mi s-a întâmplat. Eu distrusesem tot, iar ceilalți au fost spectatori. Am încercat să mă conving că este și vina lor pentru că m-au lăsat să ajung așa, dar știam că e o minciună.

            Trebuia să aleg, nu mai era timp. Mor sau trăiesc? Știam că pentru a muri trebuia să fii trăit. Am fost lovită de o întrebare. Oare eu am trăit? Mi-am amintit cât de groaznic a fost totul. Știam că nu am fost vrută, eram fată și ei nu așeptau așa ceva. Am crescut în spatele a două persoane și a durut, nu am fost remarcată niciodată. Am învățat să plâng înainte de a învăța să citesc. Am fost bătaie de joc a multora. Deci am trăit sau nu?

           Pierdeam timp și asta nu îmi plăcea. Dacă alegeam să rămân? Tot planul ar fi fost dat peste cap și ar fi trebuit să mă întorc la ei. Nu credeam că pot să o fac, îmi era frică să o fac. Spusesem prea multe. Eram obligată să opresc totul. Moartea mea era șansa altora, dar viața mea ar fi trebuit să fie șansa mea.

            Am început să smulg firele de iarbă din jurul meu. Nu trebuia să mă simt astfel. Trebuia doar să o fac. Nu era timp pentru a bate în retragere. Alegerea fusese făcută. Eram eu și moartea.