Normalitatea prezentului

10 decembrie 2017

10 decembrie 2017

Dimineaţa din prezent e una dintre cele mai grele momente ale zilei, pentru un adolescent în special. Vă întrebaţi de ce? Păi nu m-aş mira dacă din programa voastră şcolară, dacă mai există aşa ceva, s-ar schimba ora începerii orelor de curs. 

În ţara mea, minunata Românie, cu o posibilitate extrem de mare la genii, dar în care sunt văzute drept persoane bune doar oamenii politici şi plini de bani, orele de curs începeau cu ora 8:00 şi se terminau la 14:00, în cel mai rău caz 15:00-16:00. Spun în cel mai rău caz fiindcă deşi eram obosiţi şi unii dintre noi nemâncaţi timp de şase ore, de ce să nu lungească orele de curs cu minunata dirigenţie, care pentru mine nu are rost. Sinceră să fiu, eu nu văd rostul multora dintre materiile sau părţi ale materiei incluse în programa obligatorie a şcolii româneşti. 

Am să încep cu cea mai detestată materie a prezentului. Matematica. Cifrele şi formele geometrice care se împletesc sub forma unor ecuaţii sau inecuaţii erau detestate de câtre elevii români sau din străinătate la un procentaj aproape maxim. Spun aproape maxim fiindcă eu mă aflu în cealaltă categorie. Da, mie-mi plăcea matematica la un nivel de studiu înalt. Nu, în niciun caz nu eram un geniu, dar eu vedeam altcumva matematica, o vedeam sub forma unei provocări, iar mie-mi plac provocările. Îmi plăcea să rezolv probleme geometrice, chiar dacă mă atrăgea mai mult algebra, îmi plăceau formulele de calcul prescurtat şi îmi plăcea să folosesc Teorema Lui Pitagora. Pur şi simplu, atunci când ajungeam la şcoală eram absorbită de matematică, eram complet obsedată de cifre şi atunci când aflam că următoarea oră este chiar această materie, entuziasmul punea stăpânire pe mine făcându-mă să salt cu "zâmbetul până la urechi". Hm, oare voi mai folosiţi această expresie? Înseamnă să fii fericit la maxim, în cel mai rău caz. Da, îmi plăcea matematica, dar asta nu înseamnă că-i vedeam rostul în viaţă fiecărei probleme şi fiecărei ecuaţii, sunt multe dintre capitolele matematicii cu care te întâlneşti doar în gimnaziu şi atât, în niciun caz nu o să te pună la drept să faci sinusul unghiului adiacent xyz. După capacitate am realizat că nu sunt făcută pentru un liceu cu profil real fiindcă simţeam că rostul meu în viaţă nu constă în a fi un IT-ist de succes sau un informatician sau chiar un profesor de matematică. Îmi plăcea şi româna, dar antiteza dintre româna care-mi plăcea mie, mai precis gramatica şi materia de liceu care constă doar în literatură îmi dădea bătăi de cap. Dar o să vorbim puţin mai încolo şi despre română.

Istoria? Istoria mi s-a părut tot timpul cea mai plictisitoare materie. Eram extrem de neorganizată din punctul de vedere al acestei materii având în caiet doar jumătăţi de lecţii şi în ciuda acestui lucru am reuşit să obţin performanţe cu ajutorul faptului că reţineam foarte uşor din clasă. Dar să vezi şi să nu crezi, am ajuns să dau bacul la istorie, oare în prezentul vostru mai există bac? Dacă nu, documentaţi-vă pentru a afla cât de chinuiţi erau elevii de clasa a 12-a cu nişte examene ajungându-se chiar la depresie sau la dezvoltarea stării de anxietate. Nu voi spune multe despre această materie, decât că, chiar dacă este bine să aflăm de provenienţa noastră, a strămoşilor noştrii, a eroilor fiecărei ţări, pentru mine era ceva ce nu mă impresiona, adică ei au rămas în istorie, dar în timpurile prezente cine va rămâne? Emil Boc şi alţi parlamentari care tot ce au făcut au fost să fure şi să scadă numărul de oameni care poate vedeau un viitor bun în această ţară? Rămâne de văzut. Chiar dacă fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu sper să pot schimba ceva în sistemul de învăţământ românesc fiindcă eu am speranţă în ceea ce priveşte viitorul meu, pensia părinţilor mei şi de ce nu viitorul ţării, până la urmă e ţara mea şi dacă trecutul a fost trecut şi a rămas în istorie de ce să nu rămână şi prezentul în istorie pentru persoanele viitoare? De ce să nu fim şi noi numiţi eroi?