O Alta Forma De Iubire

Capitolul 1

Mia

In urma cu cinci ani

       Îmi simt inima cum se zbate in piept gata să iasă și să fugă, cat mai departe de mine. Plămânii refuza să mai funcționeze, trag aer cu nesaț in piept și degeaba. Ma chinui sa respir și nu pot, mă trântesc pe podea, bat cu pumnii in ea sperând să se deschidă sa-mi aducă aerul de care am nevoie. Nimic nu funcționează, urlu, dar cuvintele refuza să iasă pe gura. Ma zbat ca un pește pe uscat ce caută apa. Corpul îmi tremură atât de tare încât, toți mușchii și toate oasele din el se aud cum se rup. Vreau sa tip, să mă descătușez de aceasta durere, dar nu pot. Cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare respirație, îmi dau seama că ...am ajuns la poarta iadului. Drumul până aici a fost pavat cu aur și flori, amagindu-mi inima și sufletul.

    Încetez să mă mai zbat pe podeaua rece, nimic nu mă mai poate salva, nici macar Dumnezeu.

       O bătaie ușoară pe umăr mă face să tresar, întorc capul și îl văd pe prietenul meu cel mai bun, Alex.

     - E timpul să-ți iei medicamentul, Mia!

       Ochii lui căprui sunt blânzi, mă privesc cu iubire și milă. El este colacul meu de salvare, el este cel care mă mai poate salva de la o moarte lentă și dureroasa. Intinde mana pentru a mă ridica, o privesc pentru câteva clipe zăbovind asupra verighetei aurii ce luceste pe mana lui stânga. Imi așez palma in a lui și mă las ridicată în picioare. Face un pas in spate, ia de pe măsuța de cafea trei pastile, doua galbene, una alba și mi le întinde cu un pahar de apa. Le înghit pe toate trei, apa e rece și buna, buna să-mi stingă durerea din piept ce arde mocnit.

       Azi, Alex e îmbrăcat la costum, deși e sâmbătă, el e îmbrăcat de serviciu. In spatele lui, lângă ușă sta soția lui ,Ana. Si ea e îmbrăcată la costum, doar ca poarta fusta in loc de pantaloni, negru; amandoi sunt îmbrăcați în negru.

      Ana, simte că o privesc și își ridică ochii spre mine. Ochii ei sunt plini de lacrimi și durere. Incerc sa ii zâmbesc dar, îmi iese doar o strâmbătură de zâmbet.

       Ma întorc spre Alex, nu mă privește, se uită oriunde altundeva numai la mine nu. Amandoi se poarta ciudat azi și nu înțeleg de ce.

     - Ce, ce se întâmplă cu voi?

     Abia reușesc să scot cele patru cuvinte. Isi freacă ceafa cu mâna stângă, se mișcă de pe un picior pe altul, se întoarce și își privește soția. Se întoarce iar spre mine, își freacă fata cu ambele mâini de parcă i-ar fi greu să vorbească, s-au nu-si găsește cuvintele.

     - Azi e înmormântarea!

     - A cui? întreb cu vocea gâtuită de emoție, nu stiu de ce mă simt așa și nu înțeleg ce se întâmplă aici.

    - Înmormântarea fiicei tale, Cara!

       Cuvintele suna in capul meu ca un ecou într-o peșteră. Uit sa mai respir, inima încetează să mai bată, lacrimile și durerea din piept reapar. Amintiri dureroase năvălesc peste mine ca o avalanșă, zdrobindu-ma. Gaura din pieptul meu se mărește cu fiecare amintire a fetiței mele. Simt cum picioarele îmi cedează, brațele lui Alex mă înconjoară tinandu-ma protector la piept. Un parfum plăcut urmat de niște mâini micuțe și calde mă înconjoară...Ana.

     - Plangi suflet drag, ai dreptul sa urli și să strigi cat vrei, jelește Mia, e dreptul tau!

       Nu trebuie sa plâng, nu trebuie sa dau dovada de slăbiciune când, eu trebuie sa fiu tare. Ma retrag din îmbrățișare, îmi șterg lacrimile și fac un pas in spate. Imi netezesc fusta neagra cu mana...se pare că și eu sunt îmbrăcată în negru.

     - Gata, mi-am revenit, sa mergem, nu trebuie sa pierdem timpul stand aici.

     - Mia, te simți bine?

     - Da, am avut doar o mica cădere, spun și flutur cu mâna prin fața. Nu am nimic, sunt bine, va jur!

       Le spun și ies din camera micuța și merg in hol de unde iau de pe măsuța cheile și geanta. In urma mea pașii celor doi prieteni se aud, aștept să iasă din casă și închid ușa în urma mea.

       Totul devine în ceata până ajung la cimitir. Sunt multe persoane venite să mă susțină, persoane pe care nu le-am mai văzut de câțiva ani și totuși, ei au venit acum să fie lângă mine într-o zi atât de dură. Mă apropii cu pași tremurând de mama și tata care, stau langa coșciugul mic și alb. O durere îmi săgetează inima, o durere ce îmi face corpul sa tremure iar lacrimile îmi curg iar pe față.

     - Scumpo! vocea mamei se aude prin ceata ce trece prin fața mea, o ceata ce îmi rupe fiecare bucățică din suflet, din inima ca pe o bucata de hârtie. Nu mai pot sa rezist, mă doare atât de tare încât, îmi vine să rup pământul în două, sa calc pe cadavre doar să-mi aduc fetita, îngerașul langa mine. Picioarele îmi tremură, nu mă mai susțin, cad în genunchi pe pământul ud și rece. Langa mine tata ș-a așezat și el, cu o mana mă mângâie pe spate. Nu spune nimic, nici nu trebuie, i-am dezamăgit de doua ori și ei, tot sunt langa mine.

     - Daca exiști, Dumnezeule, de ce iei suflete nevinovate? De ce ai luat șansa la viață, a acestui înger? Nu exiști și dacă exiști, să-ți fie rusine!

       Undeva în spatele meu se aud vocile oamenilor, soptind că am spus o blasfemie. Nu-mi pasa, nimeni nu are dreptul să mă judece, am fost judecată, manipulată, lovita, de atât de multe ori încât, nimic nu mă mai poate dărâma. Nimic, în afara de trupul micuț ce se afla intre acele patru scânduri. Sa pierzi un părinte, un frate sau pe altcineva nu se compara cu pierderea propriului copil. Doare atât de tare încât îți simți tot corpul arzand. Nu exista cuvinte sa descrie agonia din sufletul meu.

       Mana tatei continua să mă mângâie pe spate, mama s-a asezat și ea în dreapta mea și-mi șoptește cuvinte liniștitoare. Undeva in fundal, preotul spune ceva, nu aud, nu-mi dau seama ce spune și nici nu vreau. Ridic capul și văd  doi bărbați cum coboară micul sicriu in groapa aia nenorocita. Inima mea încetează să mai bată, cu fiecare coborâre a lor. Ridic mana cu pumnul strâns, drept și îl așez în dreptul inimii, bat de doua ori și șoptesc cuvintele micutei mele prințese:

     - Te voi iubi chiar și atunci când nu voi mai fii, când nu te voi mai vedea, atinge!