Dragostea întotdeauna învinge

Un joc periculos - Capitolul III

Capitolul III

De ce de fiecare dată când te împiedici şi cazi, luxându-ţi glezna şi înjurături evadează de pe buzele tale – unele care i-ar înroşii urechile până şi unui marinar bătrân – un bărbat superb se află în preajmă ca să te vadă şi să izbucnească în râs?

Nu, zău. Este o întrebare serioasă. În mod special când iei în considerare faptul că este acelaşi bărbat care mi-a mâncat ciocolata.

Iar acum, sunt întinsă pe jos, înjurând de mama focului. El nici măcar nu clipeşte. Al dracu' gentleman. Încă râde când mă hotărăsc să mă adun de pe jos şi să îl întreb ce caută pe strada mea.

— Ţi-ai uitat pantofii la birou, vine răspunsul lui, în timp ce ridică perechea distrusă chiar în faţa mea.

Eu îi iau, înfuriată.

— Mulţumesc, mormăi, deloc nerecunoscătoare.

Eu deja mă schimbasem în o pereche de pantaloni de sport şi un tricoul antic pentru a mă duce la alergat, aşa cum îmi era obiceiul. Aparent, azi este o zi proastă de la început până la sfârşit. Chiar şi pentru ceva ce fac zilnic, ca alergatul.

Încerc să îmi pun greutatea pe piciorul stâng, iar o durere ascuţită îmi străbate muşchiul, făcându-mă să îmi pierd echilibrul. Tipul se întinde după mine şi mă prinde, ajutându-mă pentru a doua oară în această luni, iar eu îi accept ajutorul.

— Cum m-ai găsit? îl întreb, având grijă să nu mă las pe stângul.

— Dragonul tău de şefă mi-a dat adresa ta după ce i-am arătat pantofii.

Mă uit la el surprinsă. Eu sunt singura care îi spune aşa. Este prostesc şi pueril, dar este porecla mea.

— Nu sunt în zona mea, spun.

Şi este adevărat – suntem la vreo şase străzi distanţă.

El pufneşte arogant.

— Colega ta de apartament m-a îndreptat în direcţia în care te-ai dus.

— Cum m-ai prins din urmă?

— Am fugit.

Idiotul.

El nici măcar nu respiră sacadat, în timp ce eu sunt plină de sudoare şi probabil miros mai rău decât un cal. Nu îmi place de el. Chiar deloc.

— Perfect. Acum am pantofii, deci pa.

Mă întorc, îndreptându-mă spre direcţia apartamentului meu, de data aceasta alegând cel mai rapid drum, în locul celui plin de urcuşuri pe unde alerg de obicei.

Sunt confidentă că îl las undeva în urma mea.

De fapt, sunt sută la sută pozitivă.

Până ajung la uşă.

— Ai de gând să mă inviţi înăuntru?

Mă întorc, lipindu-mi spatele de uşă, ţipând.

Tare.

De două ori.

O dată când a vorbit.

Şi apoi din nou când ia cheia din mâna mea şi deschide uşa, singur.

Tocmai vreau să dezlănţui Iadul pe capul său când sunt întreruptă de pisica mea, care îşi bagă ghearele în faţa lui.

Aş fi râs dacă nu aş fi atât de îngrijorată. Am destulă experienţă cu ghearele lui Cher – de la cherubim – să ştiu că pot să lase cicatrici urâte.