Am trântit cheile de la casă în pat provocând un sunet enervant.
Priveam frustat pe fereastră şi nu mă puteam gândi la nimic.
Simţeam un gol. Un gol pe care nu l-aş putea explica în cuvinte.
Simţeam că ceva nu va ieşi bine în seara asta şi a fost cum m-am aşteptat. Din păcate viaţa îţi dă un şut direct în fund fix când nu te aştepţi deloc.
Am început să cred faptul că momentele fericite ţin mult prea puţin, fără să reuşim să ne bucurăm prea mult de ele. E ca şi cum suntem urmăriţi, iar când avem parte de nişte clipe fericite ne sunt imediat înlocuite de cele rele.
Încercam să mă liniştesc cumva, să-mi evapor toate gândurile negative care, se pare că nu vor să-mi părăsească în niciun fel mintea. Dar degeaba. Nimic nu putea să mă liniştească în clipa de faţă.
Nu eram nervos, ci mai degrabă dezamăgit. Poate că toată vina e a mea, poate că nu. Poate că sunt o persoană prea dramatică, poate că nu.
Nu voi ştii niciodată.
Telefonul îmi vibra neîncetat în buzunar, dar îl ignoram desăvârşit. Nu aveam starea necesară să vorbesc cu nimeni. Ce îmi doresc acum e să mă închid în casă şi să-mi rezolv problemele singur cugetând la tot ce s-a întâmplat şi ce nu s-a întâmplat până acum.
Consider că asta e cea mai bună alegere pe care aş putea-o alege în momentul de faţă. Probabil că dacă m-aş întâlni cu cineva anume aş începe să-mi descarc toate apăsările, ceea ce nu vreau să se întâmple.
*
Sorbeam liniştit din cafeaua preparată de mine acum câteva minute în timp ce citeam dintr-o carte.
Probabil cititul e singurul lucru care mă linişteşte şi nu îmi face gândul să-mi zboare în altă parte.
-Intră! rostesc imediat ce aud câteva ciocănituri la uşa mea.
După uşă apare Trix cu o privire mai îngrijorată ca niciodată. Îmi închid cartea şi ma ridic din pat. Ne privim câteva secunde fix în ochi, lăsând ca tăcerea să dăinuie în cameră.
-Îmi pare aşa rău, Chris! rupe liniştea iubita mea.
-Nu trebuie să îţi pară! Nu ai facut nimic rău, Trix, fac câţiva paşi încât să fiu mai aproape de ea.
-Ba da! Dacă nu insistam să mergem acolo cu siguranţă nu ne-am fi întâlnit cu Tyler şi.. şi nimic nu s-ar mai fi întâmplat, o lacrimă i se prelinge pe obraz aşa că mă apropi de ea şi mai mult.
-Hei, hei, linişteşte-te, şoptesc şi îi şterg lacrima fierbinte cu degetul mare. Totul o să fie bine! o cuprind cu braţele într-o îmbrăţişare care ar trebui să dea uitării toate frustrările pe care le-am avut cu ore în urmă.
Probabil ca Trix se abţine cu răsputere să nu dea drumul lacrimilor care vor să apară. Cu toate că pare foarte dură, îmi cunosc iubita şi ştiu că trebuie să fiu aici când are nevoie de mine mai mult ca oricând.
