O tragedie în Livonia

Tracerea frontierei (Capitolul 1)

Omul era singur ,în noapte. Umblaca un lupprintre gheturile îngrămădite de gerurile iernii îndelungate. Avea un palton dublat, un palton cu căptuseală groasa, un "kalot" , adică un fel de caftan din piele de vită, căciulă trasă peste urechi , protejăndu-se astfel pe căt putea de asprimea viscolului. Degerături dureroase îi afectați mâinile și buzele, iar cele din vârfurile degetelor îl făceau să sufere cumplit. Mergea prin bezna , sub cerulplin de nori amenințător de ninsatoare, deși era deja început de aprilie ,dar se află la o latitudine de peste cinzrci si opt de grade.
Nu voia să se oprească. După o pauză de odihnă, probabil că n-ar mai fi putut să meargă mai departe.
Pe la unsprezece seara,se opri totuși. Nu pentru că nu l-ar mai fi ținut picioarele ,nici pentru că n-ar fi avut suflu ori pentru că era mort de oboseala. Energia sa fizica se dovedea pe potriva celei morale. Strigă, cu un avânt patriotic de nedescris :
- În sfârșit... frontiera...frontiera Livoniei... a țări mele!
Deschise larg brațele, ca să cuprindă între ele spațiul ce se desfășura înaintea sa , către vest! Cu piciorul izbit suprafața albă a solului , ca pentru a-și grava urmele la capătul acestei ultime etape!
Venea de departe, de foarte departe - străbătute mii de verste,trecuse prin multe pericole, pe care le înfruntare cu vitejie , le depășise prin inteligență, le învinsese prin vigoare ,prin rezistența sa la orice încercări.

Fugea de două luni și se îndrepta  către apus, parcurgând nesfârșitele stepe, condamnându-se  la ocolișuri mari și  anevoioase , ca să evite posturile cazacilor ,traversând durele și sinuoasele  defilee din munții înalți aventurându-se  până la provinciile centrale ale Imperiului  Rus, pe care poliția le supraveghează cu atâta minuțiozitate. În sfârșit, după ce a scăpat, ca prin minune, de întâlniri ce l-ar fi putut costa viața, reușise să strige : - Frontiera Livoniei... frontiera!
    Acolo era deci acea țară ospitalieră, în care se întorcea el după mulți ani de absență, unde nu mai avea de ce să se teamă,  pământul său natal , unde se afla în siguranță, unde îl așteptau prietenii, unde familia îl primia cu brațele deschise , unde soția și copiii abia îl așteptau să se întoarcă, dacă nu chiar le făcea o mare bucurie venind neanunțat?...
    Nu! Prin țara aceea trecea doar ca fugar, încercând să ajungă în cel mai apropiat port de la mare . Urma să se îmbrace,  fără să trezească suspiciuni. Nu avea să fie în siguranță decât după ce litoralul livonian avea să dispară în zare.
    - Frontiera ! spusese el.
    Dar ce era acea frontieră,pe care n-o definea niciun curs de apă, niciun lanț de munți, nici copacii vreunei păduri? Nu exista acolo decât o trasare convențională,  fără existenta nici unui reper geografic?...
    De fapt,era hotarul ce desparte Imperiul Rus de cele trei guverne  ale Estoniei,Livoniei si Irlandei , cunoscute drept provinciile baltice. În acel loc,respectiva linie limitrofă împarte Sudul de Nord prin suprafața, solidă pe timpul iernii, lichidă vara , a  Lacului Peipus.
     Cine era fugarul de vreo treizeci și patru de ani, înalt, cu trup viguros, umeri lați, tors puternic, membre solidă, ținută foarte hotărâtă?  De sub gluga sa trasă peste cap , se vedea ieșind o barbă  blondă. Când văntul îi ridica puțin gluga , se puteau observa doi ochi vioi , a căror  privire nu înghețate din pricina viscolului .
      O centură îi strângea mijlocul. Acolo își ținea,  nu la vedere , o pungă mică din piele ca toți banii săi, doar câteva ruble de hârtie,  sumă ce nu putea acoperi necesitățile unei călătorii de durată. Echipamentul său e drum se completa cu un revolver cu șase gloanțe,  un cuțit  într-o teacă din piele, o desagă   cu  căteva provizii, un bidonaș pe jumătate plin cu șnaps și un ciomag solid. Deseaga , bidonașul si pungă erau , în mintea sa ,obiecte  mai puțin valoroase  ca armele , pe care era decis să le folosească dacă l-ar fi atacat fiarele ori agenții de poliție.