Cerul înnegrit acoperea capetele atâtor oameni goniţi de vântul puternic ce distrugea totul în calea lui. Oraşul căpătă o nuanţă de gri fumuriu şi frunzele copacilor erau smulse de furia furtunii. Acest început de septembrie părea că aduce o toamnă apocaliptică peste oraşul decolorat. Ultimele lumini slabe a felinarilor se stingeau încet, lăsând străzile pustii. Blocurile înalte înfăţişau nişte geamuri sparte, fără lumini, singurele lucruri ce păreau a mai avea viaţă erau ziarele purtate haotic de vânt, agăţându-se de crengile goale ale copacilor condamnaţi la o toamnă veşnică şi perdelele rupte ce încercau parcă să se desprindă din blocurile goale şi dărăpănate.
Era apropape miezul nopţii când luna imensă îndepărta valul de nori ce au acoperit-o atâta timp. Lumina ei argintie ce cobora printre blocuri era imediată inghiţită de norii negri ce se mişcau fără nicio direcţie pe bolta cerului ce stătea să se despice sub fulgerele şi tunetele scăpate parcă din captivitate unde au stat secole la rând liniştite şi acum îşi revărsau furia deasupra blocurilor cenuşii .
În capătul unei străzi înguste ce era aşternută printre două ziduri din cărămidă, înalte, se zărea prin ceaţa densă o poartă metalică ruginită. Pe razele lunii, atunci când se auzeau clopotele bătând, umbra unui cal alb ce avea aripile întinse, se cobora în faţa porţii iar de pe el coborâse un chip nedesluşit. Imediat poarta se deschise, lăsând să iasă valuri imense de fum şi ceaţă ce coborau se aşterneau pe suprafaţa pământului. Având în faţă uşa deschisă, călăreţul misterios împreună cu calul păşiseră înăuntru, de la depărtare zărindu-se doar jumătate din chipurile lor, cealaltă fiind inghiţită de ceaţa întunecată. Locul unde a intrat călăreţul şi calul său era de fapt un hol imens, de-o parte şi de alta stând alineate chipuri ce puratu haine lungi. Cei de pe partea stângă erau îmbrăcaţi în negru, având fiecare în faţa lui câte o sabie înfiptă într-un diamant albăstui. Nu le puteai distinge faţa deoarece capul plecat şi glugile negre nu îţi permiteau acest lucru. Pe partea cealaltă, pe partea dreaptă, erau alte chipuri îmbrăcate în alb, legate la ochi cu o fâşie de material negru ce erau nevoite să calce pe cuie. În jurul lor era un şanţ din care ieşea foc, pentru a le face suferinţa un Iad şi mai dureros. Mâinile lor erau strâns legate cu crengi de trandafir, din ţepii adânc înfipţi în mâinele albe căzând ritmic picuri de sânge.
Pe mijlocul holului erau aruncate flori de trandafiri roşii şi cranii străpunse de săgeţi. Pe pereţii acestui hol erau agăţate suporturi de lumânări, învăluite în pânze de păianjen, iar lângă fiecare lumânare era câte o cioară a cărei ochi sclipeau în lumina slabă a lumânării. Călăreţul, un tânăr cu o mască pe faţă începuse a păşi printre craniile ce încercau parcă să ceară eliberare, lăsându-şi calul la intrare. Păşea încet, uitându-se la rândul din dreapta, la cei care erau condamnaţi la suferinţă, la cei ce aşteptau moartea sau eliberarea. În capătul hoului, pe un scaun de piatră, stătea întors cu spatele un chip straniu, un chip ce părea a fi un leu cu aripi ce-i atârnau. Tânărul se aplecase şi îşi dădeuse jos masca şi haina albă.
- - Unchiule! Strigase cu disperare cel îngenuncheat.Uite, am venit, am venit, mă vezi?! Zi-mi ce îmi ceri!
În momentul acela Dinnos, sau leul cu aripi moarte, cum i se mai spunea, se întoarse brusc. Toate lumânările s-au stins dintr-o dată şi ciorile au inceput a striga, zburând şi aşezându-se pe umărul soldaţilor Negri. Atunci cei din oastea Neagră au scos sabia din diamant şi se îndreptau în partea opusă, spre cei Albi. Îşi fixaseră apoi vârfurile săbiilor pe frunţile celor Albi.
- Ai venit, ai avut curajul să vii! Răspunse leul cu un glas tulburat şi slab.
- -Da am venit, am venit deoarece am văzut că nu joci corect, am văzut că bagi oameni Albi, nevinovaţi în jocul tău crud şi nemilos. Nu aş fi putut fi niciodată ca tine, nu! Să omor atâţia Albi, să le distrug oraşul?! Niciodată! Abia acum realizez că am făcut cea mai bună alegere când am hotărât să plec din oastea ta Neagră, să mă depărtez de lumea ta întunecată.
- - Oh, ARko, tot aşa încăpăţînat ai rămas. Ţi-am spus doar, şi cred că îţi aduci aminte. Ţi-am spus că dacă vei pleca de partea celor Albi vei plăti, vom fi cei mai aprigi duşmani, vom uita de conceptul de unchi şi fiu. Ai plecat, nu m-ai crezut atunci, dar iată că a venit vcremea şi ţi se cere preţul nesupunerii tale. Da, ARko, acum e timpul să alegi. Uite, vezi tu haina accea Neagră? Te aşteaptă de mult. Ori o îmbraci şi te aşezi în rând...stai, uite, o ofertă mai bună, vei prelua tu întrega oaste Neagră deoarece eu nu mă mai simt capabil, aripile m-au lăsat, ori toţi cei pe care îi vezi tu aici vor deveni hrană pentru cei din spate şi decor pentru sală.
În spatele scaunului de piatră erau închişi în cuşti lupi flămânzi cu ochi înfiorători şi corbi neliniştiţi ce aşteptau să devoreze carnea unui Alb. La un moment dat Dinnos începe a râde şi cu o mişcare de cap îi ordonă unuia din oastea Neagră să îi facă o demonstraţie lui ARko. Acesta se pregătise să înfingă sabia în capul unuia dintre cei Albi, când deodată intervine ARko:
- - Stai! Aşteaptă! Ştii bine că nu mă voi întoarce în partea întunecată, nu mă voi alătura niciodată Negrilor! Trebuie, trebuie să fie şi o cale de mijloc. Te rog! Trebuie!
- - Dacă stau şi mă gândesc mai bine, spuse Dinnos, ar fi una. Apoi îi spune unuia din oastea lui să îl aducă mai aproape pe AR, calul lui ARko. Ţi-am spus eu nu mai pot sta pe scaunul acesta, nu mă mai simt în stare, tu ai fi fost cel mai potrivit să îmi iei locul, dar dacă nuvrei, de ce să nu-mi prelungesc eu mandatul?! Dar aşa nu pot, ARko, aşa nu. Am nevoi de aripile lui AR, doar aşa voi putea din nou să conduc această lume din care şi tu ar trebui să faci parte.
- - Aripile lui AR?! Răspunse ARko furios. AR este parte din mine, el îmi este cel mai aproape, el mi-a fost mereu alături, este cel care m-a ajutat. Pe AR nu îl voi sacrifica pentru nimic, nici măcar pentru viaţa ta.
- - Devii obraznic, ARko şi se pare că nu îmi dai de ales. Vezi tu, lupii ăia nu au mâncat de câteva zile şi ar sfârteca tot. Se pare că decizia e luată, nu ARko?
- - Da, e luată! Dar vreau haina ta să mi-o dai. Mă alătur ţie, dar dă-le drumul Albilor.
După aceste cuvinte, Dinnos dezbracă haina şi i-o întinde lui ARko, acesta o îmbracă şi se oferă să-i aducă în loc haina care trebuia să o îmbrace el. Însă îndreptându-se în spate, ARko sare pe aripile lui AR şi dintr-o singură mişcare deschide poarta mare de la cuşca lupilor. Planul a fost destul de bine gândit. Lupii înfometaţi nu s-au putut apropia de Albi deoarece erau înconjuraţi de foc, aşa că au intrat în luptă cu cei Negri şi i-au sfâşiat. După ce i-a eliberat pe Albi, ARko a eliberat corbii şi înainte să iasă şi-a luat haina albă şi a aruncat-o pe cea neagră în foc, spunând : 'Viaţa nu îţi dă întodeauna ce vrei, ci şi ceea ce meriţi.'
