Stăteam pe nisipul rece așteptând parcă să mă ia apa, îmi împngeam degetele ușor în nisip ca și cum vroiam să mă joc cu el. Și priveam spre marea care nu făcea alt ceva decât să plimbe valurile lin spre mine și înapoi, dar totuși împingea o energie imensă de pozivitate spre mine. Pe plajă era o liniște desăvârșită, stăteam cu ochii fixați pe mare și degetele înfipte în nisip. Când aud niște pași greoi din îndepărtare și mă ridic de pe nisip, mă scutur ușor și mă apropii să văd cine era la ora asta pe plajă să se plimbe.
Am văzut un băiat cu părul auriu și stralucitor... și cu ochii în flăcări și plini de vise distruse...mă apropii de el din ce în ce mai aproape până când ajung exact în dreapta lui, mă așez lângă el și îl văd în următoarea secundă cum întoarce capul spre mine. Zâmbesc sincer când îi văd chipul bine conturat și incredibil de frumos. El se uită spre mine neinteresat de faptul că vreau să vorbesc cu el.
Cu o rasuflare ușoară și cu mișcare tremurată a buzei de jos îl anunț că nu sunt foarte mulțumită de gestul lui, își dă ochii peste cap și continuă să se uite în gol.
Mă ridic de lângă el fără să mă uit înapoi cu aceeași îndiferență ca el, cu un oftat parcă milostiv și cu o voce ușor răgușită îmi adresează o întrebare neașteptată:
N(necunoscut): De ce îți pasă?
Mirată, cu buzele întredeschise, cu ochii strălucitori de albaștrii focusați pe el, cu sprâncenele încruntate și cu un fior în voce îi spun:
E(eu): Îmi pasă pentru că....pentru că...de ce?....
Nu înțelegeam cea ce se întâmplă, ca un copil nedumerit de situația matură prin care trece, era un sentiment nou pentru propria mea persoană, nici o secundă nu m-am gândit de ce îmi pasă de starea acestui străin nesemnificativ pentru viața mea, dar totuși....îmi pasă...necondiționat....chiar îmi pasă de el așa de mult....îl privesc direct în ochii lui în care arde o flacără micuță, gata să dispară, o flacără care parcă a ars orice grijă din sufletul lui, simțeam o undă de putere între noi doi, simțeam că și lui îi pasă mult de mine, poate chiar prea mult.... Dar totuși singura întrebare care mă ucide pe interior este De ce?
Îmi așez ușor mâna peste mâna lui, simt un fior alunecând pe coloana mea, el mă privește cu buzele între deschise exact în ochii mei albaștrii și în continuare nedumeriți, el știa cea ce simte, nu era nedumerit sau înfiorat de sentiment, vroiam să știu cea ce simt, dar îmi era imposibil, vroiam să îl întreb dacă simte și el asta, dar parcă buzele mele nu vroiau să tulbure liniștea perfectă existentă pe malul mării. Sunt trezită de un val de apă rece a mării care îmi atinge ușor vârful degetelor de la picioare, tresar ușor, după care mă ridic cu viteza fulgerului și fug spre direcția opusă față de cea în care am mers până acum. El rămâne cu buzele relaxate și cu ochii focusații pe mine până când dispar din peisajul lui și se ridică zâmbind de pe nisip.
