Scrisoare Pătată Cu Lacrimi

Dragă Hateya,

            Îți scriu această scrisoare, în timp ce strâng la piept bluza ta, singura amintire, singurul lucru ce mă mai face să cred că ai rămas cu mine. Păcat că realitatea e crudă, că singurul moment în care mă mai ții în brațe, este atunci când pleoapele mi se ating, iar mintea îmi fuge pe alte meleaguri, dar inima e tot aici, asteptandu-te.

   
           Cele mai grele sunt nopțile, momentele în care stau pe scaunul de lângă fereastră și privesc spre cer, îți văd chipul printre miile de stele, pentru că asta ești, o stea, în prima zi, te-am remarcat dintre sute de oameni, tu străluceai. Am refuzat să mai stau în patul meu, în patul în care acum ceva timp, stăteai la pieptul meu, promitandu-mi că nu vei pleca niciodată, și totuși ai facut-o. Când mă așez pe el, îți simt mirosul, a iasomie, iar tentația de ați simți și gustul dulce este mult prea mare, dar nu o pot face, odată cu plecarea ta, s-a șters și de pe buzele mele. M-ai lăsat dezgolit, ai așteptat atâta timp să mă prinzi cu garda jos, ca mai apoi să mă înjunghii direct în piept.

           Strâng din dinți și îți recunosc, dorința mea este să te urăsc, să uit că ai însemnat vreodată ceva pentru mine, dar adevărul este altul, te iubesc mai mult ca niciodată. Mai știi când marea întrebare ne-a lovit pe amândoi "Unde veți fi peste 10 ani?". Am vrut să te trag de acolo, căci îmi era frică de răspunsul tău, dar tu ai continuat " Peste 10 ani voi fi în brațele bărbatului pe care îl iubesc!". Eram în culmea fericirii, te-am sărutat până la refuz, știi ce am realizat de abia acum, acel bărbat nu eram eu.

            Acel bărbat nu avea doi ochi negri, goi, fără pic de emoție, lui îi vedeai marea în ochi, mie întunericul, cel de care te speriai cel mai tare. Inima mi se strânge de fiecare dată când văd bucata de hârtie, sunt invitat la nunta ta. Cum mi-ai putut face asta? Atât de puțin ții la mine?

             Îmi tot reamintesc acea zi blestemată de marți, ziua în care te-ai ridicat și ai plecat, fără să privești. Te făcuseși mică la pieptul meu, apoi, când ceasul a bătut ora doisprezece, te-ai ridicat și ai plecat. Aruncam în tine cu mii de întrebări, dar nu spuneai nimic, doar zâmbeai, acum înțeleg de ce, la doisprezece noaptea te-am cunoscut, la aceeași oră te-am și pierdut, la fix un an și jumătate, atât cât au durat toate relațiile tale. Ai vrut să îmi demonstrezi că nu sunt diferit, că am fost ca toți ceilalți, păcălit. Păcălit de doi ochi verzi, îmbibați în viclenie, de corp firav, ce parcă era făcut pentru mine.

               El avea un cont generos în bancă, eu nu aveam părinți, averi sau moșteniri, dar aveam un suflet mare care îți aparținea în întregime și ai fugit cu el, de altfel, singurul lucru ce ai luat cu tine.

               Îți spun pentru ultima oară, 
               Te iubesc, Hateya, așa cum nu ar trebui iubit  nimeni.

               De la un nimeni care te-a iubit!