Suflet condamnat

Suflet condamnat - Prolog

Cu inima neagră şi răpusă de tristeţe, am început un nou jurnal, notiţe din sombra mea viaţă. Mai mult aş numi-o un iad luminat, lumina aceea din iad fiind doar o falsă speranţă în mijloc de întuneric. Toţi îmi spun că sunt doar o naivă copilă care mai are cale lungă în viaţă, dar de ce doare aşa de tare la cei 15 ani ai mei? De ce îmi simt existenţa spulberată de către oameni dragi care îmi tot aruncă săbii în gingaşul meu piept? Tăcerea este mereu răspunsul. 

Până şi al meu bun prieten, îndrăgit inimii mele, m-a lăsat în urmă când el îmi promitea şi îmi tot promitea că mă va proteja şi îmi va fi alături întotdeauna. Au fost doar vorbe goale duse departe de bătaia vântului. Dar trebuie să mărturisesc că eu m-am abătut de la calea iubirii la început. Săracul băiat, cu toate că acum m-a părăsit într-o lume crudă, el chiar mă iubea odinioară. Îmi spunea vorbe dulci la lăsare de amurg şi mereu avea acea clasică poreclă de „pitică” , care parcă tot îmi încălzea inima de gheaţă.  Dar, ochii-mi fugeau după alt flăcău. Numai numele îmi era tabu, sufletu-mi tremura fraged când auzeam zicale despre el. Eram îndrăgostită precum un prunc de jucăriile sale. Această iubire pentru el îmi provocase numai necazuri, deoarece în spatele acelei feţe frumoase se ascundea o personalitate demonică.  Jignirile, loviturile şi jocurile sale sadice mă aduseseră în pragul disperării. Vedeam infernul în faţa ochilor mei. Plânsetele,teroarea şi iubirea mea pentru el nu îl încălzeau cu nimic. Mai mult râdea în faţa durerii mele incurabile. O parte din mine îmi spunea să îl las să plece din viaţa mea, dar cealaltă mă ataşa de el. Cu cât încercam mai mult să plec, cu atât mai mult mă înlănţuia în închisoarea amorului.

El nu a reuşit să mă elibereze, iar eu nu mă încăpăţânam. Nu vroiam să distrug persoana care mă iubea cel mai mult. Nu vroiam să profit de el doar de dragul de a-mi alina propria durere. Sentimentele lui erau mai presus decât de ale mele. Nu doream să practic acest gest egoist. Dar, m-am înşelat. Mai mult i-am făcut rău decât bine şi într-un final a plecat din viaţa mea, doar ca să se întoarcă să ma ia prizonieră în lumea lui. Căzusem victimă în jocul său de amor. Atunci, sufletul lui se schimbase. Nu mai era acel băiat dulce care obişnuia să îmi fie alături şi la bine şi la greu. Curgea alt sânge în vene,  care încet se transforma în venin. Cred că avea o sete de răzbunare. Sunt sigură că l-am făcut să creadă că sunt o personalitate perfidă. A început să-mi facă din ce în ce mai mult rău, arma sa supremă fiind indiferenţa. Doare atât de tare să îţi aduci aminte de vremuri vechi şi îndrăgite, parcă separate de realitate într-o lume de basm, ştiind că acum tot ce a rămas este singurătatea.Amintirile mă macină, retezând părţi din adâncul existenţei mele. Ce aş vrea să-mi spăl toate păcatele şi să îl reîntâlnesc la colţ de stradă, îndrăgostindu-ne unul de celălalt încă o dată! 

Dar cântecul diavolului a răsunat şi voinţa sa a sucit sufletul fostului meu camarad. Nu credeam vreodată că o să îmi vină aşa o judecată mişelească pentru o faptă cu intenţie omenoasă. În continuu mă lamentez datorită acelor decizii. Am ajuns să mă urăsc cu toată fiinţa şi întotdeauna mă întreb cum ar fi fost dacă nu mi-aş fi trădat prietenul. Viitorul şi speranţele care le-am fi avut împreună zac într-o gură de abis. Încerc să îl iau înapoi în lumea mea, el fiind chiar lumea mea! Dar încercarea mea nebună este zadarnică. Acum îmi privesc propria lume prăbuşindu-se înaintea ochilor mei înnecaţi de lacrimi amare.

Aş vrea să scap de această durere înăbuşitoare, dar m-am îndrăgostit de ea. Aş vrea să las totul să se ducă dar m-am ataşat prea tare de viciile mele. Am devenit un suflet gol cu o haină falsă. Durerea este singurul lucru care mă mai face să mă simt vie. Simt încet, încet cum iubirea-mi devine ură.

Dar în acele clipe mă trezesc la realitate şi mă feresc de păcat. Şi acest lanţ de renaşteri se întâmplă în continuu şi în continuu.