Era o muncã de pionierat. Un singur lucru ne mai lipsea:
succesul. Cazurile de recuperare completã erau atât de rare, încât
hemisferectomia nu se înscria pe lista metodelor chirurgicale
acceptate.
Eram hotãrât sã fac tot ce îmi stãtea în putinþã pentru a reuºi.
Douã lucruri îmi erau clare în minte: dacã nu operam, Maranda
murea. În ce mã privea, mã pregãtisem pânã în cel mai mic
amãnunt, iar restul îl încredinþasem în mâna lui Dumnezeu.
Apelasem la dr. Neville Knuckey, pe care îl cunoscusem în Aus-
tralia, rugându-l sã mã asiste la operaþie. Era un medic foarte capabil
ºi tocmai venise la Hopkins într-un schimb de experienþã.
Am întâmpinat greutãþi chiar de la începutul operaþiei, aºa cã
cele cinci ore ajunserã zece. Aveam mereu nevoie de sânge pentru
transfuzie. Creierul Marandei era foarte inflamat; sângera de îndatã
ce-l atingeam. Operaþia n-a constituit un record doar din punct de
vedere al timpului, ci ºi al gradului de dificultate.
Începutul n-a fost greu deloc: o tãieturã minusculã în pielea
capului. Chirurgul asistent aspira sângele în timp ce eu cauterizam
vasele de sânge. Pentru a þine tãietura deschisã, am fixat-o cu clame
de oþel.
În mica salã de operaþie era liniºte ºi rãcoare... Am tãiat mai
departe. Tubul aspira din nou sângele, vasele erau cauterizate. Am
fãcut ºase gãuri în craniu, fiecare de mãrimea unui nasture. Gãurile
formau un semicerc care pornea din faþa urechii stângi, se arcuia
pe tâmplã ºi se termina în spatele urechii. Umpluserãm fiecare
gaurã cu cearã purificatã pentru a amortiza vibraþiile produse de fierãstrãul pneumatic. Cu acest fierãstrãu am unit gãurile ºi am
ridicat jumãtatea dreaptã a craniului, descoperind suprafaþa
creierului.
Creierul era inflamat ºi neobiºnuit de greu, fapt care sporea
dificultatea operaþiei. Anestezistul injectã o substanþã antiinfla-
matoare, iar Neville introduse un cateter subþire în interiorul
creierului pentru a drena excesul de secreþii.
De opt ore tãiam cu o atenþie încordatã. Instrumentele minus-
cule se miºcau cu o precizie microscopicã între þesut ºi vase,
speriate sã nu atingã cumva pãrþile fragile ale creierului. Arterele
mari de la baza creierului sângerau nãvalnic, în timp ce eu mã
chinuiam sã gãsesc linia care despãrþea þesutul de vase. Nu era
deloc uºor sã detaºezi creierul de arterele prin care pulsa viaþa în
trupuºorul acela firav.
Maranda a pierdut mai bine de cinci litri de sânge în timpul
operaþiei, ceea ce înseamnã cã a primit prin transfuzii un volum de
sânge dublu faþã de cel normal.
În tot acest timp, asistentele îi þineau la curent pe pãrinþi cu
mersul operaþiei. Îi vedeam parcã aºteptând ºi întrebându-se
îngrijoraþi de ce dura atât. Gândurile mi s-au îndreptat cãtre
Dumnezeu ºi I-am mulþumit pentru înþelepciune ºi pentru favoarea
pe care mi-o fãcea cãlãuzindu-mi mâinile.
Într-un târziu, am terminat. Craniul a fost pus la loc ºi fixat cu
suturi solide. În sfârºit, puteam sã ne relaxãm. Dupã ce asistenta
mi-a luat ºi ultimul instrument din mânã, mi-am permis luxul de
a-mi miºca umerii ºi a-mi roti capul. ªtiam cu toþii cã îndepãrtarea
emisferei reuºise. Atinsesem imposibilul. „Dar ce va urma?”,
m-am întrebat. Nu ºtiam dacã pusesem capãt atacurilor. Nu ºtiam
dacã Maranda va mai putea merge ºi vorbi. Nu ne rãmânea decât
sã aºteptãm. M-am retras un pas înapoi împreunã cu Neville, în
timp ce asistentele îndepãrtau câmpul operator steril ºi anestezistul
scotea cablurile din monitorul pe care erau afiºate funcþiile vitale
ale Marandei. A fost îndepãrtatã ºi masca de oxigen ºi Maranda a
început sã respire singurã.O priveam atent, încercând sã surprind o miºcare. Nu se întâmpla
însã nimic. Se miºcase puþin în sala de operaþie, dar nu a rãspuns
când asistenta i-a strigat numele. Ochii i-au rãmas închiºi. „E prea
devreme”, mã gândeam, aruncându-i o privire lui Neville. „Se
trezeºte ea.” N-aveam însã nici o asigurare.
Soþii Francisco petrecuserã mai mult de zece ore în sala de
aºteptare destinatã aparþinãtorilor. Au refuzat invitaþiile asistentelor
de a ieºi la aer ºi nu s-au miºcat din loc, rugându-se ºi sperând.
Camera, decoratã în culori calde, degaja o atmosferã intimã, dar
cât de intimã poate fi o salã de aºteptare a unui spital? Asistentele
mi-au povestit mai târziu cã, pe mãsurã ce orele dimineþii treceau
ºi se fãcea amiazã, cei doi deveneau tot mai tãcuþi. Doar îngrijorarea
de pe feþele lor mai vorbea.
Am însoþit targa pe care Maranda era scoasã din sala de operaþie.
Pãrea atât de micã ºi neajutoratã sub cearºaful verde! Asistentul o
transporta la secþia de terapie intensivã pentru copii. Sticla de
perfuzie atârna deasupra patului. Pleoapele îi erau congestionate
în urma anesteziei îndelungate, diferenþele de tensiune i-au dereglat
sistemul limfatic producând inflamaþii. Faþa îi arãta grotesc.
Pãrinþii, atenþi la orice zgomot, au auzit imediat pe coridor
scârþâitul cãruciorului pe care era targa ºi într-o clipã au fost lângã
noi.
– Aºteptaþi! spuse Terry cu un glas stins.
Era palidã ºi ochii aveau contururi roºii. Se aplecã deasupra
tãrgii ºi îºi sãrutã fetiþa. Pleoapele Marandei tremurarã uºor.
– Mami ºi tati, vã iubesc!
Terry izbucni în lacrimi de bucurie, iar Luis îºi acoperi faþa cu
mâinile.
– A vorbit! þipã o asistentã. A vorbit!
Stãteam ºi eu uluit ºi fericit, martor la acest eveniment istoric care
depãºea toate aºteptãrile. I-am mulþumit în tãcere lui Dumnezeu.
Când am realizat însemnãtatea reacþiilor Marandei, am simþit
cã mi se taie respiraþia. Deschisese ochii, îºi recunoscuse pãrinþii,
vorbea, auzea, rãspundea, gândea.Scosesem o jumãtate din creier, jumãtatea în care se afla ºi
centrul vorbirii, ºi iatã cã Maranda vorbea. Era puþin agitatã pentru
cã targa nu era prea comodã; întinse piciorul drept, miºcã mâna
dreaptã.
Vestea s-a rãspândit cu repeziciune ºi toþi, de la paznici ºi
brancardieri pânã la medici, au alergat sã vadã cu ochii lor minunea.
– Incredibil!
– Nu-i minunat?!
– Slavã Domnului! am auzit o voce.
* * *
Reuºita operaþiei era de o importanþã copleºitoare pentru
Maranda ºi pãrinþii ei, dar nu mã gândisem cã putea prezenta vreun
interes pentru cineva din afarã. O priveam în primul rând ca pe o
urgenþã, ºi abia apoi ca pe o muncã de pionierat. Dacã eu nu
reuºeam, s-ar fi gãsit altcineva sã o facã. Pentru presã era însã un
subiect de senzaþie. Reporterii au început sã dea nãvalã. Don
Colburn de la Washington Post mi-a luat un interviu pe baza cãruia
a scris un articol impresionant (ºi ca acuitate, ºi ca lungime), în
care descria amãnunþit operaþia ºi familia Marandei. Emisiunea
Evening Magazine a transmis un documentar din douã pãrþi despre
hemisferectomie.
Maranda a contractat o infecþie, dar antibioticele i-au venit
repede de hac. Starea ei se îmbunãtãþea vãzând cu ochii. În sfârºit,
îºi vãzuse dorinþa împlinitã: nu mai avea atacuri. Singurele
impedimente erau o lipsã de coordonare a miºcãrilor de fineþe ale
mâinii drepte ºi o uºoarã ºchiopãtare, defect pe care îl avea ºi înainte
de operaþie. Acum ia ore de dans.
Maranda a apãrut la emisiunea lui Phil Donahue. Eu refuzasem
invitaþia din mai multe motive. În primul rând, pentru mine conteazã
foarte mult impresia pe care o fac asupra celorlalþi. Nu eram deloc
tentat de ideea sã devin o personalitate a lumii mediatizate sau sã trec drept o celebritate. În al doilea rând, îmi dãdeam seama de
influenþa subtilã pe care o putea exercita toatã aceastã pompã
asupra caracterului. Pericolul este cã, dacã þi se tot repetã cât de
aºa ºi pe dincolo eºti, începi sã crezi, chiar dacã lupþi din toate
puterile sã reziºti ispitei. În al treilea rând, nu-mi luasem încã toate
examenele orale pentru diploma de neurochirurg. La examenele
orale, candidaþii se prezintã în faþa unei comisii de neurochirurgi,
care o zi întreagã îi întreabã tot ce se poate întreba. Intuiþia îmi
spunea cã un candidat care face vâlvã la televizor nu putea fi prea
bine vãzut. Trãgând linie ºi adunând, am constatat cã aveam mai
mult de pierdut, decât de câºtigat dacã apãream la emisiune. În al
patrulea rând, nu voiam sã stârnesc invidia nimãnui. Nu þineam cu
tot dinadinsul sã aud replici de genul:
– A, cutãrescu. Îl ºtim. Se crede cel mai grozav doctor din lume.
Au mai pãþit-o ºi alþii.
Am discutat problema cu John Freeman, pentru cã ºi el era
implicat. John e mai în vârstã decât mine ºi are deja titlul de profesor.
E un om cãruia îi port un respect profund.
– John, i-am spus, pe tine nu te afecteazã cu nimic comentariile
altora, pentru cã ai deja o reputaþie. De ce n-ai merge tu în locul
meu?
Nu s-a arãtat prea încântat, dar mi-a înþeles motivele.
– E-n regulã, Ben, mi-a spus.
A apãrut la Phil Donahue Show ºi a explicat tehnica
hemisferectomiei.
Acesta a fost primul ºi ultimul meu contact cu acest gen de
reporteri. De fiecare datã când primesc astfel de invitaþii, mã
gândesc de zece ori înainte de a rãspunde. Prima întrebare pe care
le-o pun este: „Care este scopul interviului?” Dacã scopul e sã-mi
facã mie reclamã sau sã le ofere telespectatorilor un divertisment,
le spun clar cã nu mã intereseazã.
* * *Maranda trãieºte fãrã jumãtatea stângã a creierului, ºi aceasta
datoritã unui fenomen pe care noi îl numim plasticitate. Cele douã
jumãtãþi ale creierului nu sunt atât de strict delimitate pe cât se
credea. E drept cã fiecare are funcþii diferite – una este responsabilã
de vorbire, iar cealaltã de simþul artistic – dar în creierul copiilor
existã multe interferenþe. Plasticitatea presupune ca unele funcþii
îndeplinite de un anumit grup de celule din creier sã fie preluate
de un alt grup. Mecanismul rãmâne încã un mister.
Teoria mea, susþinutã ºi de alþi specialiºti în domeniu, este cã la
naºtere celulele nu au o funcþie specificã. Îmi place sã spun cã
„n-au crescut încã”. Dacã li se întâmplã ceva celor specializate,
cele nespecializate au capacitatea de a le înlocui ºi de a le prelua
funcþia. Pe mãsurã ce organismul se maturizeazã, aceste „celule
joker” se specializeazã rând pe rând, astfel încât existã tot mai
puþine celule în stare sã preia funcþiile altora.
La vârsta de 10-12 ani, procesul de specializare este aproape
complet încheiat, iar celulele nu mai au posibilitatea sã-ºi schimbe
funcþia. Din acest motiv, „celulele joker” sunt întâlnite numai la
copii.
Vârsta nu este însã factorul decisiv. Eu iau în consideraþie ºi
momentul izbucnirii bolii. Am operat ºi o fatã de 21 de ani, pe
nume Christina Hutchins. În cazul ei, atacurile începuserã la vârsta
de ºapte ani ºi progresaserã foarte lent. Presupunerea mea, adeveritã
ulterior, a fost cã, din moment ce degradarea creierului ei începuse
la vârsta de ºapte ani, s-a produs o transferare a funcþiilor în
porþiunile neafectate. Am operat-o pe Christina ignorând vârsta.
Astãzi are o medie de 9,50 la învãþãturã.
Douãzeci ºi unu dintre cei douãzeci ºi doi de pacienþi cu
hemisferectomie au fost de sex feminin. Pânã acum n-am gãsit
nici o explicaþie. Teoretic, femeile nu sunt mai predispuse decât
bãrbaþii la tumori cerebrale. Cred cã nu e decât purã întâmplare ºi
probabil cã timpul va echilibra raportul. Asistenta mea, Carol James,
mã cicãleºte de multe ori spunându-mi:– Asta pentru cã femeilor nu le trebuie decât jumãtate de creier
ca sã gândeascã la fel ca bãrbaþii.
* * *
95% dintre copiii cãrora le-am fãcut hemisferectomie au scãpat
de atacuri. La restul, atacurile apar doar ocazional. Aproape toþi
s-au dezvoltat intelectual dupã operaþie, pentru cã nu mai erau
bombardaþi în mod constant de atacuri ºi nu mai trebuiau sã ia
medicamente în cantitãþi industriale. Îmi permit sã spun cã 100%
dintre pãrinþi se declarã mulþumiþi. Acest fapt conteazã foarte mult
pentru noi.
Hemisferectomia devine tot mai popularã. La sfârºitul anului
1988, chirurgii de la Clinica Universitarã din Los Angeles operaserã
deja ºase cazuri. Din câte ºtiu, eu deþin recordul în domeniu.
(Doctorul Rasmussen e încã în viaþã, dar ºi-a întrerupt de mult
activitatea.)
Unul dintre motivele pentru care rata de succes e atât de ridicatã
la Hopkins este cã în secþia noastrã de neurologie ºi neurochirurgie
infantilã domneºte buna înþelegere. Spre deosebire de cei din Aus-
tralia, noi nu cultivãm nici un „star” în mijlocul nostru. În anul
petrecut în Australia am observat cã unii specialiºti nu se arãtau
deloc încântaþi de succesele altora, ceea ce fãcea ca subalternii sã
nu se înghesuie sã fie remarcaþi.
ªi pentru secþia noastrã de terapie intensivã n-am decât cuvinte
de laudã. Spiritul de colaborare a molipsit pânã ºi personalul
administrativ. Lucrãm cu toþii cot la cot pentru a alina suferinþele
altora ºi ne spunem unul altuia toate pãsurile. Ben Carson nu e
decât un membru al acestei echipe.
* * *
Un singur pacient mi-a murit dintre toþi cei cãrora le-am fãcut
hemisferectomie. De atunci, am mai fãcut cel puþin treizeci de operaþii. Cea mai tânãrã pacientã a avut trei luni. Operaþia ar fi fost
o simplã rutinã dacã nu intervenea o hemoragie, datoratã lipsei de
trombocite, care sã afecteze jumãtatea sãnãtoasã a creierului. O
datã ce situaþia a fost pusã sub control, fata a început sã-ºi revinã
ºi nu a mai avut atacuri.
Cazul lui Jennifer a fost o experienþã dureroasã. Am operat-o
pentru prima datã la vârsta de cinci luni. Sãrmana mamã era
disperatã. Primele atacuri au apãrut la câteva zile dupã naºtere.
Din rezultatele de la EEG, tomografia computerizatã ºi RMN, am
constatat cã cea mai mare parte a activitãþii anormale pãrea sã-ºi
aibã originea în partea posterioarã a emisferei drepte. Dupã un
studiu atent, am hotãrât sã îndepãrtez doar acea porþiune.
Operaþia promitea sã aibã succes. Jennifer ºi-a revenit repede:
reacþiona la auzul vocilor noastre, a început sã se miºte ºi frecvenþa
atacurilor a scãzut simþitor. Din pãcate, doar pentru o vreme, pentru
cã atacurile au revenit dupã un timp.
În data de 12 iulie 1987 i-am scos ºi restul emisferei drepte.
Operaþia a decurs fãrã incidente ºi nu a durat decât opt ore, dar,
probabil, pentru cã Jennifer avea doar unsprezece luni, m-a epuizat
complet. Am pãrãsit sala de operaþie extenuat, lucru care mi se
întâmplã foarte rar.
Am urcat în maºinã ºi am plecat spre casã. Drumul dureazã în
jur de treizeci ºi cinci de minute. Mai aveam trei kilometri pânã
acasã, când pagerul începu sã sune. Eram sigur cã se întâmplase
ceva cu Jennifer. „O, nu”, am oftat, „nu copilul acesta!” Când am
ajuns acasã, m-am repezit la telefon ºi am sunat la spital. Sora ºefã
mã înºtiinþã:
– Imediat dupã ce aþi plecat a fãcut stop cardiac. Acum o
reanimeazã.
I-am explicat repede lui Candy despre ce e vorba ºi am sãrit în
maºinã, fãcând drumul pânã la spital în numai douãzeci de minute.
Se strãduiau încã s-o readucã la viaþã când am ajuns eu. M-am
alãturat echipei. „Doamne, Te rog mult, n-o lãsa sã moarã!” repetam
mereu.Dupã o jumãtate de orã mi-am ridicat ochii spre sora ºefã pe
faþa cãreia am citit aceleaºi temeri: „Nu se mai întoarce”.
Mi-a trebuit o voinþã de fier sã nu izbucnesc în lacrimi la gândul
pierderii acestui copil. M-am grãbit înspre camera în care aºteptau
pãrinþii. Mã priveau cu teamã. „Îmi pare rãu!” au fost singurele
cuvinte pe care am putut sã le spun. Pentru prima datã în viaþa
mea, am plâns în public. Îmi pãrea aºa de rãu de pãrinþi ºi de
pierderea pe care o sufereau! În aceste unsprezece luni de când se
nãscuse fetiþa, au acoperit toatã gama de sentimente, începând de
la încredere ºi speranþã ºi terminând cu îngrijorare, disperare ºi
durere.
– A fost un copil curajos, mã auzeam spunându-le. Nu înþeleg
de ce n-a reuºit.
Echipa noastrã lucrase ireproºabil.
Durerea întipãritã pe feþele pãrinþilor era mai mult decât puteam
îndura. Jennifer era singurul lor copil. Mama avea ea însãºi
probleme serioase cu sãnãtatea ºi fãcuse un tratament la Centrul
Curativ din Bethesda. Vãzând-o cum se zbãtea între propriile
probleme ºi cele ale fetiþei, mã întrebam: „Nu seamãnã oare cu
istoria lui Iov din Biblie?”
Pãrinþii plângeau. Ne consolam reciproc. Dr. Patty Vining, unul
dintre neurologii care mã asistaserã la operaþie, intrã în camerã.
Era la fel de dãrâmatã ca ºi mine. Încercam totuºi sã mângâiem
familia îndureratã. Nu-mi amintesc sã fi simþit pânã atunci atât de
intens durerea unei pierderi. Parcã mi-ar fi murit toþi cei dragi ºi aº
fi rãmas singur.
Deºi erau copleºiþi de durere, cei doi soþi au dat dovadã de
multã înþelegere. Le-am admirat curajul cu care au înfruntat moartea
unicului lor copil. Au fost deplin conºtienþi de riscul pe care ºi-l
asumaserã. Erau oameni foarte inteligenþi ºi puneau o mulþime de
întrebãri. Ceruserã chiar sã vadã rezultatul examinãrilor. De câte
ori îi întâlneam, îmi spuneau cã îmi erau foarte recunoscãtori pentru
faptul cã fãcusem tot posibilul sã le salvez fetiþa.N-am aflat nici în ziua de astãzi care a fost cauza morþii lui
Jennifer. La autopsie n-am descoperit nimic.
* * *
Deºi am continuat sã „funcþionez”, în zilele care au urmat,
simþeam cã plutesc pe undeva între durere ºi disperare. ªi astãzi
ochii mi se umplu de lacrimi când îmi aduc aminte de Jennifer.
Cel mai greu lucru în meseria mea de chirurg este sã le dau
pãrinþilor o veste rea. De când sunt eu însumi tatã, îmi vine ºi mai
greu, pentru cã acum ºtiu ce înseamnã sã-þi fie copilul bolnav. ªtiu
ce aº simþi dacã aº afla cã unul dintre bãieþii mei ar avea o tumoare:
aº simþi cã mã scufund într-un ocean fãrã margini, strigând,
implorând sã mi se arunce un colac de salvare. Dincolo de raþiune
se aflã o teamã, o teamã imensã. Am surprins-o la mulþi dintre
pãrinþii care veneau cu copiii la Hopkins.
În cazul lui Jennifer, nu cred cã sunt complet împãcat cu mine
însumi. Fiecare deces îmi lasã o cicatrice în suflet, aºa cum fiecare
deces în familie lasã urme adânci, care nu se ºterg niciodatã.
Numai gândul cã mai erau mulþi oameni care aveau nevoie de
ajutorul meu a reuºit sã mã smulgã din aceastã depresie.
Mã simt responsabil pentru fiecare rezultat al operaþiilor. Atunci
mi-am dat seama pentru prima datã de acest lucru ºi cred cã fiecare
medic pe care îl intereseazã cât de cât starea pacientului sãu simte
aceastã responsabilitate.
Îmi spuneam de multe ori: „Poate nu se întâmpla dacã nu
operam sau poate cã ar fi fost mai bine s-o opereze altcineva...” E
foarte greu sã reacþionezi lucid în astfel de situaþii. Totuºi, dacã
privesc în urmã la activitatea noastrã din Johns Hopkins, îmi dau
seama câþi morþi ar fi existat dacã nu interveneam noi.
Unii reuºesc sã se împace mai uºor cu eºecurile decât alþii. Poate
cã motivul principal pentru care îmi vine atât de greu sã accept un
eºec este cã am luptat întotdeauna sã fiu cel mai bun ºi sã fac totul
la modul absolut. De multe ori i-am spus lui Candy:– Cred cã Dumnezeu ºtie asta ºi nu lasã sã mi se întâmple prea
des.
Deºi cazul lui Jennifer m-a marcat profund ºi n-aº fi vrut sã mai
trec niciodatã printr-o astfel de experienþã, nu m-am putut þine la
distanþã de pacienþii mei. Lucrez cu oameni, operez oameni, fiinþe
create de Dumnezeu, oameni care au nevoie de ajutor. Nu-mi
închipui cum aº putea opera pe creierul unei fetiþe, avându-i viaþa
în mâini, fãrã sã mã implic. Mã simt ataºat mai ales de copiii care
n-au avut posibilitatea sã-ºi trãiascã viaþa din plin.
