Când am intrat în salonul lui Craig Warnick, am dat peste
25-30 de persoane care se rugau. S-au înþeles sã se roage fiecare
pe rând cât timp avea sã dureze operaþia. Am rãmas literalmente
uimit. Nu numãrul lor mã uimea, ci scopul pentru care se adunaserã.
M-am alãturat pentru câteva minute rugãciunilor lor. Când am dat
sã plec, Susan, soþia lui Craig, m-a însoþit pânã la uºã. Mi-a zâmbit
cu cãldurã ºi mi-a spus:
– Nu uitaþi ce v-a spus mama dvs.
– Nu. Nu voi uita, i-am rãspuns.
Cuvintele mamei îmi erau prea vii în minte ca sã le pot uita. Le-am
amintit odatã de faþã cu Susan: „Bennie, dacã Îi ceri ceva lui Dumnezeu
ºi crezi în inima ta cã îþi va da, poþi fi sigur cã vei primi ce ai cerut”.
– Meditaþi ºi dvs. la aceste cuvinte, am îndemnat-o la rândul
meu pe Susan.
– Eu cred în ele, mi-a spus. Cred din toatã inima.
Chiar dacã n-ar fi spus-o, o citeam pe faþa ei.
Strãbãtând coridorul, mã gândeam la Craig ºi Susan ºi la toatã
nenorocirea de care avuseserã – ºi mai aveau – parte.
Susan Warnick e o asistentã excelentã; lucreazã la noi, în secþia
de neurochirurgie infantilã. Soþul ei suferã de o boalã numitã Von
Hippel-Lindau (VHL), care se manifestã prin tumori localizate pe
creier ºi retinã ºi are un caracter ereditar. Tatãl lui Craig avusese în
numai câþiva ani patru tumori.
Pentru Craig, calvarul începuse în anul 1974, când i se desco-
perise prima tumoare. Pe atunci nu se ºtiau prea multe lucruri despre VHL. Chirurgii i-au extirpat tumoarea fãrã sã bãnuiascã ce avea
sã urmeze.
Toate aceste suferinþe din ultimii treisprezece ani mi-au revenit
în minte în timp ce mergeam pe coridor. Gândul meu se îndreptã
apoi spre Susan. O admiram pentru abnegaþia de care dãdea dovadã.
Dumnezeu îi dãduse lui Craig partenerul ideal.
Susan mi-a spus odatã cã amândoi au ºtiut de la început cã
iubirea lor era ceva special, un dar ceresc. S-au cunoscut în liceu,
când ea avea paisprezece ani, iar el era cu doi ani mai mare. Nici
unul nu s-a gândit vreodatã sã-ºi caute alt prieten. S-au botezat
amândoi încã din timpul liceului ºi sunt ºi astãzi membri activi în
biserica din care fac parte.
La vârsta de douãzeci ºi doi de ani, Craig a aflat, în sfârºit,
numele bolii. I s-a spus cã probabilitatea sã aparã ºi alte tumori era
foarte mare. Craig avea deja la dosar o operaþie la plãmâni, una la
glandele suprarenale ºi douã rezecþii ale tumorilor de pe creier ºi
de pe retinã.
În ciuda solicitãrii fizice, Craig continuã sã frecventeze colegiul
în intervalele dintre operaþii. Dupã prima operaþie rãmãsese cu
dificultãþi la înghiþire ºi probleme de echilibru, sechele care nu au
dispãrut niciodatã în întregime.
În anul 1978, Craig a început sã se plângã de dureri de cap ºi
vãrsãturi, simptome care au persistat cu o regularitate alarmantã.
Înainte de a face vreo examinare, ºtiau, atât el, cât ºi Susan, cã era
vorba de o nouã tumoare. Doctorul care îl trata nu a observat nimic
ºi le-a risipit temerile. În schimb, rezultatele examinãrilor le-a
confirmat. Craig s-a pregãtit pentru a doua intervenþie.
În noaptea dinaintea operaþiei, neurochirurgul i-a spus mamei
lui Craig:
– Doamnã, nu ºtiu dacã voi reuºi sã scot tumoarea fãrã sã fac
din fiul dvs. un invalid.
Deºi voiau sã fie pregãtiþi pentru tot ce era mai rãu, cuvintele acestea
i-au fãcut sã se simtã lipsiþi de orice speranþã. Ultimul lucru pe care
doctorul i-l spuse lui Susan în noaptea din 19 aprilie 1978 a fost:– Dupã operaþie, îl gãsiþi la secþia de terapie intensivã. Clar?
Dând sã plece, adãugã:
– Sperãm...
Pentru Susan, acesta a fost unul dintre puþinele momente în
care a pus la îndoialã recuperarea lui Craig.
Craig a supravieþuit operaþiei, dar, la lista lungã de complicaþii,
s-au adãugat printre altele vederea dublã ºi imposibilitatea de a înghiþi.
ªi cu menþinerea echilibrului avea probleme; nu mai putea nici sã stea
în ºezut. Starea fizicã era mizerabilã, iar cea psihicã, la pãmânt. Era pe
punctul de a renunþa la luptã, dar, Susan nu voia sã se dea bãtutã.
– Te faci bine, îi spunea mereu.
Câteva luni mai târziu, Craig s-a internat la Centrul de Recuperare
„Samariteanul milos”. Numai faptul cã a fost primit acolo e o
minune. În cei doi ani care au urmat a beneficiat de cel mai bun
tratament posibil ºi a fãcut progrese uimitoare.
„Îþi mulþumim, Doamne!”, se rugau împreunã cu familiile dupã
fiecare pas înainte. Craig ºi Susan nu se mulþumeau însã numai cu
atât. În rugãciunile lor zilnice, implorau vindecarea.
Zilele petrecute la centrul de recuperare n-au fost deloc uºoare
pentru Craig. Tânãrul viguros de altãdatã era acum, cu 37 de
kilograme mai slab, numai piele ºi oase. Fãcea progrese, dar drumul
care îi stãtea înainte era încã lung. Mesele lui durau mai bine de o
orã. Nu mai putea merge, dar nu renunþa la colegiu; cãruciorul nu
era un impediment.
De fiecare datã când mã gândesc la credinþa lor, ºi în special la
cea a lui Susan, stau ºi mã minunez.
– Va merge singur, le spunea ea tuturor. Cât de curând.
Dupã doi ani de recuperare intensã, Craig a fãcut primii paºi...
alãturi de Susan, spre altar. S-au cãsãtorit pe data de 7 iunie 1980.
În ziarul local din Baltimore a apãrut un articol despre povestea
de dragoste care a smuls un tânãr din ghearele morþii.
Craig se avântã cu însufleþire în cursurile de la colegiu ºi absolvi
în ianuarie 1981. κi gãsi curând un post în cadrul administraþiei
federale, post care fusese special proiectat pentru handicapaþi.Veºtile bune nu se þin lanþ, din pãcate. Cãtre sfârºitul anului au
apãrut tumori în glandele care secretã adrenalina. Glandele i-au
fost scoase, ceea ce însemna cã va fi dependent de medicamente
pânã la sfârºitul vieþii.
La scurt timp dupã acest incident, Susan îl întâlni pe dr. Miller,
un oftalmolog din Hopkins, care îi spuse:
– Acum ºtiþi cel puþin numele bolii: Hippel-Lindau. Aºa se
numea cel care a descoperit-o.
ªi îi înmânã un articol despre boalã. În timp ce citea, dr. Miller
îi mai spuse cã rata îmbolnãvirilor este de 1 la 50.000. Tumorile
apar de regulã în plãmâni, rinichi, inimã, splinã, ficat, glandele
producãtoare de adrenalinã ºi pancreas. Susan îºi dãdu seama ce
însemnau toate acestea pentru Craig. κi ridicã privirea de pe foaie
ºi privi spre dr. Miller. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Mai târziu,
Susan mãrturisea:
– Lacrimile lui m-au mângâiat mai mult decât toate cuvintele.
Am fost surprinsã sã descopãr cã existã medici care manifestã atâta
compasiune faþã de pacienþi. Lacrimile acelea m-au fãcut sã simt
cã era cineva care mã înþelegea ºi suferea alãturi de mine.
Susan ºtia acum la ce sã se aºtepte în viitor. „O boalã incurabilã,
aºadar”, spuse mai mult pentru sine. „Va trebui sã o ducem toatã
viaþa cu noi, sã fim mereu în aºteptarea unei noi operaþii.” Ochii i
se împãienjenirã din nou. Dr. Miller dãdu din cap, în timp ce spunea
cu o voce guturalã:
– Acum ºtiþi cel puþin cu ce aveþi de-a face.
Susan hotãrî cã pentru Craig era mai bine sã nu afle deocamdatã
nimic. Lipsa unei perspective l-ar fi descurajat complet în starea în
care se afla. Ea îºi continuã în schimb cercetãrile. În urmãtoarele
optsprezece luni scrise scrisori tuturor medicilor care îi puteau da
informaþii. Acum afirmã cã are cea mai voluminoasã bibliotecã de
specialitate din lume. O cred. A dat telefoane în toatã America
interesându-se de locurile în care se fãceau cercetãri asupra acestei
boli. A devenit o adevãratã expertã în VHL ºi þine încã pasul cu
ultimele descoperiri.VHL este asociatã cu un fel de orbire. Fiind o boalã congenitalã,
este contractatã de 50% dintre copiii care au avut pãrinþi bolnavi.
Sora lui Craig, care are acum patruzeci de ani, a avut prima tumoare
la vârsta de doisprezece ani. Din fericire, se pare cã a fost ºi ul-
tima.
Când Susan i-a spus adevãrul, în cele din urmã, Craig a rãspuns
simplu:
– Bãnuiam cã trebuie sã fie ceva serios. Tumorile apãreau
mereu.
Amintindu-ºi cât de mult a ajutat-o compasiunea dr. Miller,
Susan a ajuns la concluzia cã o asistentã poate face foarte mult
pentru pacienþi prin simplul fapt cã se aratã preocupatã de starea
lor. S-a hotãrât deci sã devinã asistentã.
În anul 1984, dupã ce a terminat cursurile, a primit post la
secþia de neurologie infantilã din Hopkins, post pe care ºi l-a pãstrat
pânã astãzi. Nu am fost surprins sã descopãr în ea o asistentã
excelentã.
În anul 1986, în luna septembrie, Susan a observat simptomele
unei noi tumori. În acest moment, mi-am fãcut eu apariþia. Susan
m-a rugat sã mã ocup de Craig.
La tomografia computerizatã am vizualizat trei tumori. Le-am
scos fãrã complicaþii.
Dereglãrile endocrinologice necesitau mai multe sãptãmâni
pentru a se normaliza. Nu a trecut mult ºi a apãrut o altã tumoare,
de data aceasta în centrul creierului, formatã în jurul unui chist.
La operaþie am fost asistat de un medic-ºef foarte capabil, pe
nume Art Wong. Am luptat amândoi sã secþionãm corpus callo-
sum care uneºte cele douã emisfere ºi sã pãtrundem în centrul
creierului pentru a scoate tumoarea.
Operaþia a decurs fãrã complicaþii. Rugãciunile continuau,
fãcând abstracþie de statistici. Craig îºi revenea – încet, dar sigur.
În anul 1988 a venit temuta veste: Craig avea o tumoare pe
trunchiul cerebral, un loc considerat inaccesibil. Trebuia totuºi fãcut
ceva. Craig ºi Susan mi-au solicitat ajutorul.– Îmi pare rãu, le-am spus. Îmi este imposibil sã-i fac loc în
programul de operaþii.
Susan ºtia foarte bine cã eram îngropat pânã la gât în operaþii.
Nu-mi venea deloc uºor sã spun „nu”.
– V-aº sfãtui sã apelaþi la un neurochirurg specializat în probleme
vasculare, le-am spus.
– Eu aº vrea totuºi sã te ocupi tu, spuse Craig cu voce slabã.
– Dacã se poate, continuã Susan. ªtim cât de ocupat eºti ºi
înþelegem, dar...
Dupã o discuþie îndelungatã, în care mi-am pus la lucru toatã
puterea de convingere, Craig s-a hotãrât sã aleagã un alt chirurg.
Acesta intenþiona sã aplice o metodã nouã, aºa-numitul cuþit
gamma, dar, dupã ce a vorbit cu suedezul care lansase metoda, a
decis cã nu era alegerea idealã pentru cazul lui Craig.
Între timp, starea lui Craig se înrãutãþea. Nu mai putea înghiþi
deloc, faþa îi era insensibilã ºi avea dureri de cap îngrozitoare. S-a
internat de urgenþã la 19 iunie 1988.
Susan m-a sunat acasã. Ascultând-o, mi-am dat seama cã nu
puteam sta cu mâinile în sân. Trebuia fãcut ceva. Tãceam, încercând
sã nu dau ascultare sentimentelor. În cele din urmã, mi-am spus:
„O.K. Voi tãia pe altcineva din program”.
L-am programat pentru ziua urmãtoare la ora 18. Nu cred cã
am vãzut vreodatã doi oameni mai fericiþi decât Craig ºi Susan la
auzul veºtii. Parcã numai gândul cã operam eu le dãdea o pace
interioarã.
– Totul se aflã în mâinile lui Dumnezeu, le-am spus.
– Da, dar noi credem cã Dumnezeu se foloseºte de mâinile
tale, îmi dãdu Craig replica.
Deºi acceptasem sã fac operaþia în ciuda faptului cã tumoarea
se gãsea într-un loc considerat inaccesibil, am þinut sã le reamintesc:
– Nu vã pot promite nimic pânã nu vãd despre ce e vorba.
Dacã e trunchiul cerebral în joc...
M-am oprit, nevoind sã le spun direct cã nu puteam face nimic.
– Înþelegem, spuse Craig, iar Susan aprobã.
– Dar, am adãugat, tot ce nu se aflã pe trunchi poate fi scos.
– Totul se va termina cu bine, spuse Susan cu convingere.
Într-un fel, era ciudat sã mã vãd încurajat de soþia unui pacient.
Acceptasem operaþia fãrã sã am nici cea mai vagã idee ce metodã
sã aplic. M-am consultat ºi cu alþi medici, dar nici unul nu mã
putea sfãtui în acest caz. „Voi deschide craniul ºi voi vedea despre
ce e vorba”, mi-am spus în cele din urmã. Nu le promisesem nimic,
dar nu pãreau sã aibã nevoie de asigurãri suplimentare. Erau mai
încrezãtori chiar decât mine.
ªi aºa am ajuns la dupã-amiaza dinaintea operaþiei, când i-am
gãsit rugându-se în salon.
A fost o operaþie dificilã. A trebuit sã mã folosesc de un
microscop pentru a distinge tumoarea dintre multitudinea de vase
care o înconjurau. Am studiat trunchiul cerebral ºi dintr-un unghi,
ºi din altul, dar, în afara faptului cã era inflamat, n-am observat
nimic. „Dar tumoarea trebuia sã fie pe trunchi”, îmi spuneam. L-am
înþepat în mai multe locuri. Datoritã mulþimii de structuri ºi fibre
vitale care fac ca cea mai uºoarã iritare sã aibã urmãri drastice,
trunchiul cerebral era considerat o zonã inaccesibilã. Presupuneam
cã tumoarea avea un chist în mijloc; dacã presupunerile se
adevereau, puteam drena chistul obþinând o scãdere a presiunii
intracraniene. N-am dat de nici un chist, în schimb am provocat o
hemoragie îngrozitoare. Eram fericit dacã reuºeam sã repar totul,
sã nu fie mai rãu decât fusese.
În jurul orei douã noaptea, dupã opt ore de operaþie, am reuºit
sã-l închid ºi sã-l trimit la terapie intensivã. Trecuse prin atâtea,
încât trebuie sã fi fost complet epuizat.
Când am intrat a doua zi în salon, am rãmas perplex. Parcã nici
n-ar fi fost operat: zâmbea, se miºca, ºi fãcea chiar glume. Dupã
ce mi-am revenit, le-am spus cã fusesem sigur cã tumoarea se afla
pe punte, o regiune a trunchiului cerebral.
– Aveam de gând sã deschid puntea, le-am spus, dar n-am putut-o
face asearã, pentru cã operam deja de opt ore ºi eram obosit. Vreau
sã-mi ºtiu toate capacitãþile în stare de funcþionare când mã aventurez pe un astfel de teren neexplorat. Nu e o operaþie pe care
sã o faci la miezul nopþii.
– Atunci fã-o acum, îmi spuse Craig.
– Nu prea avem de ales, nu? întrebã Susan.
– Riscul ca Craig sã moarã pe masa de operaþie este de 50%, le-am
rãspuns.
Nu era deloc uºor, dar era necesar sã le spun.
– Dacã scapã cu viaþã, am continuat, mai existã pericolul sã
rãmânã paralizat sau cu alte afecþiuni ale sistemului nervos.
– Înþelegem, a spus Susan. Vrem totuºi sã continui. Noi ne rugãm
pentru o minune ºi credem cã Dumnezeu o va face prin tine.
– N-avem nimic de pierdut, adãugã Craig. Dacã e sã mor, mor
ºi aºa.
Am programat operaþia câteva zile mai târziu. ªtiam cã Susan
ºi Craig erau foarte credincioºi. Acum o dovedeau mai mult decât
oricând. Nu încetau sã repete:
– Vrem o minune ºi credem cã o vom primi de la Dumnezeu.
Un asistent împinse cãruciorul lui Craig în sala de operaþie ºi
pregãtirile au început. Craig stãtea cu faþa în jos pe masa de operaþie,
cu capul fixat într-o ramã, pentru a evita miºcãrile. Medicii i-au
ras încã o datã capul. O asistentã îl acoperi cu un cearºaf ºi operaþia
începu.
– Voi face o micã deschizãturã în trunchi, am murmurat pentru
ceilalþi.
Am deschis trunchiul cerebral cu un instrument electric spe-
cial, care favoriza coagularea. Asistentul aspira cu un tub sângele
care continua sã curgã. „ªi acum?”, m-am întrebat. „Doamne,
ajutã-mã sã vãd ce am de fãcut!”, mã rugam în tãcere.
Obiºnuiesc sã mã rog întotdeauna înainte de operaþii. De data
aceasta însã, m-am rugat tot timpul: „Doamne, acum totul depinde
de Tine. Fã ceva!” Adevãrul e cã n-aveam nici cea mai vagã idee
despre ce trebuia sã fac.M-am oprit ºi am privit în gol, în timp ce-I spuneam lui Dumnezeu:
„Craig va muri sub ochii mei dacã nu-mi arãþi ce sã fac”. Dupã
câteva secunde ºtiam rãspunsul. Sã fi fost intuiþia?
– Laserul, vã rog.
Pãrea cel mai logic lucru din lume. Folosindu-mã de laser, am
încercat sã fac o micã deschizãturã în trunchi. Am reuºit sã pãtrund
mai în profunzime. Am dat de ceva tare. „E tumoarea”, mi-am
spus. Am tras cu grijã, dar nu se miºca. Am ezitat. Nu voiam sã fiu
prea brutal, dar nici nu puteam lãrgi orificiul, pentru cã lucram
chiar pe trunchi. Anesteziºtii nu-ºi luau ochii de pe monitoarele
care arãtau activitatea creierului.
– Potenþialul bioelectric a încetat, a venit temuta veste.
Este ca ºi atunci când observi la EKG cã inima înceteazã sã mai
batã. Era semn cã o parte a creierului încetase sã funcþioneze. Din
fericire, cealaltã parte a trunchiului cerebral rãmãsese intactã.
– Nu putem renunþa, de vreme ce am ajuns pânã aici, am spus,
nevoind sã mã gândesc cât de grave puteau fi urmãrile.
„Doamne, acum nu mai pot da înapoi. Condu-mi Tu mâinile!”,
mã rugam.
Degetele trãgeau, miºcau ºi rãsuceau pânã ce tumoarea începu
sã cedeze. Am tras încã o datã atent ºi, cu un „plop”, ghemotocul
ieºi. Trunchiul îºi reveni imediat la mãrimea normalã. Tumoarea
era scoasã, dar complicaþiile rãmâneau. Încercam sã nu mã gândesc
la ce avea sã se întâmple. Chiar dacã Craig supravieþuia – lucru
prea puþin probabil – rãmânea un invalid.
Operaþia a mai durat patru ore. Am închis totul la loc, dar mã
simþeam teribil de nenorocit.
– Am fãcut tot ce am putut, am spus cu voce tare.
Cuvintele nu m-au fãcut însã sã mã simt cu nimic mai bine.
* * *
În continuare, o voi lãsa pe Susan sã vã povesteascã ce s-a mai
întâmplat. A înregistrat pe o casetã povestea lui Craig ºi experienþa
prin care a trecut ea dupã prima operaþie din anul 1988.
SUSAN WARNICK:
O mulþime de prieteni ºi rude au venit la mine în noaptea
operaþiei. Eram bucuroasã sã vãd cã nu eram singurã. În momentele
de liniºte, citeam din Biblie. Mã strãduiam sã alung îndoielile, dar
simþeam cum mã încolþeau din toate pãrþile. Nu-mi dau seama de
ce mã simþeam atât de deprimatã. Avusesem atâta încredere în
Dumnezeu ºi fusesem atât de sigurã cã va face o minune!... Când
Craig dãdea semne de descurajare, eram imediat lângã el ºi-l
îmbãrbãtam. Îi spuneam cã vieþile noastre se aflau în mâna lui
Dumnezeu. Fusesem atât de tare, ºi acum...
Nimic nu m-a putut smulge din acea depresie. Îmi amintesc cã
le spuneam celor din sala de aºteptare:
– Nu m-am simþit niciodatã aºa. Parcã aº fi învinsã. Poate cã
Dumnezeu vrea sã mã facã sã înþeleg cã totul are o mãsurã. Poate...
poate e mai bine dacã se terminã aºa.
Desigur cã toþi încercau sã mã mângâie, dar nu puteam decât
sã aºtept îngrijoratã.
La un moment dat, l-am vãzut pe dr. Carson intrând. A început
sã ne explice ceva despre localizarea tumorii, despre afectarea
creierului ºi ne-a spus ceva de genul:
– Era foarte probabil sã se întâmple. Îi dau cu indulgenþã maxi-
mum câteva luni de trãit.
Despre dr. Carson se spune cã nu-ºi dezvãluie niciodatã
sentimentele ºi nu-ºi pierde cumpãtul când stã de vorbã cu pacienþii.
Are o voce caldã, prietenoasã, ºi uneori vorbeºte atât de încet,
încât trebuie sã fii foarte atent ca sã poþi auzi ce spune. Îmi simþeam
fiecare fibrã a corpului încordatã în timp ce-l ascultam pronunþând
sentinþa de moarte a lui Craig. N-am plâns, dar am început sã tremur
din tot corpul. Îmi dãdeam seama, dar nu mã puteam controla.
Craig moare! Aceste douã cuvinte mã obsedau.
Doctorul Carson îmi spusese de la început cã va încerca sã
scoatã tumoarea dacã eram de acord, dar cã era foarte probabil ca
Craig sã rãmânã pe jumãtate paralizat sau sã moarã.
Pentru câteva minute nu am vãzut nimic în faþa ochilor. Craig
sã moarã?Dr. Carson stãtea în faþa mea încercând sã mã consoleze. Dupã
ce timp de paisprezece ani cercetasem totul despre VHL ºi mã
temusem de o tumoare pe puntea centralã, iatã cã inevitabilul se
produsese. Craig... Craig al meu avea sã moarã. Îl pierdeam!
– Tumoarea a fost chiar în centrul punþii, continuã dr. Carson.
În acel moment, am ridicat ochii ºi l-am vãzut în faþa mea pe
omul Benjamin Carson. Era obosit, îi vedeam cearcãnele din jurul
ochilor. „De obicei, nu aratã aºa”, mi-am spus. S-a întâmplat ceva
cu el. Mi-am dat brusc seama: doctorul Carson era descurajat.
Învins.
Mi-am dat seama cã fusesem atât de preocupatã de propria
durere, încât nu mã gândisem la ce se petrecea în sufletul doctorului
Carson. Aveam în faþa mea un om care nu mai reuºea sã-ºi ascundã
emoþiile. Mã gândeam: „Omul acesta scoate jumãtãþi de creier ºi
face operaþii pe care nimeni nu s-ar încumeta sã le facã”. Acum
citeam pe faþa lui tristeþe. Tristeþe ºi disperare. Pentru un moment
am uitat de mine ºi de Craig. Îmi pãrea tare rãu de el. Era la capãtul
puterilor.
Dupã ce a terminat de vorbit, s-a întors ºi a plecat. Privindu-l
cum se îndepãrta, îmi repetam: „Îmi pare aºa de rãu de el!” Am
alergat ºi l-am ajuns din urmã pe coridor.
– Ben, i-am spus, nu trebuie sã-þi faci reproºuri.
L-am strâns în braþe, apoi m-am întors în salon. Cu o zi înainte
fusese externat un pacient ºi asistenta mi-a dat voie sã dorm în
salonul liber. Stãteam întinsã pe pat, cu ochii pironiþi în tavan.
Eram furioasã. Ah, cât de furioasã eram! Nu-mi amintesc sã fi
simþit vreodatã o emoþie atât de puternicã.
„Doamne”, am murmurat în întuneric, „am trecut prin atâtea...
Aceasta e cea mai mare nenorocire din viaþa mea. Doamne, sunt
furioasã pe Tine. Dacã tot aveai de gând sã mi-l iei, de ce n-ai
fãcut-o atunci, în 1981 sau dupã prima operaþie? Dacã eºti atât de
iubitor, cum poþi lãsa un om sã treacã prin atâtea pentru ca la urmã
sã moarã?” Totul mi se pãrea fãrã sens. „Vrei sã fiu vãduvã la 30
de ani. Nu vom avea niciodatã un copil împreunã.” Mã gândeam la alte femei care rãmãseserã fãrã soþi. „Cel puþin ele au copiii. Eu
n-am pe nimeni.” Mã simþeam atât de nenorocitã, încât aº fi vrut
sã mor în momentul acela.
Dupã câteva minute m-am dus la baie. Am tresãrit la vederea
feþei strãine care mã privea din oglindã. M-am întors în pat simþin-
du-mã mai nenorocitã ca niciodatã. Mi se pãrea cã toatã viaþa mea
fusese o greºealã. „Absurd. Toate strãdaniile, toatã grija... Pentru
nimic? Ce voi face fãrã Craig? Cum poþi aºtepta de la mine sã-mi
continui viaþa fãrã el?”
Am dat frâu liber durerii. L-am acuzat pe Dumnezeu pentru cã
voia sã mi-l ia pe Craig dupã ce mã lãsase sã fac din el centrul
vieþii mele. Extenuatã, am încetat sã mai vorbesc în cele din urmã.
Într-un moment de liniºte, Dumnezeu mi-a spus ceva. N-am auzit
nici o voce, dar cuvintele erau foarte clare: „Craig nu e al tãu, ca
sã Mi-l ceri. Nu-þi aparþine þie, Susan. E al Meu.”
Mi-am dat seama cât de prostesc mã purtasem. Craig ºi eu ne
predasem inimile lui Hristos încã din liceu. Aparþineam amândoi
lui Dumnezeu, aºa cã nu eram îndreptãþitã sã îl cer pentru mine.
Cu câteva zile înainte, ascultasem o emisiune la radio, în care
un pastor relata istoria lui Avraam. Avraam trebuia sã-l jertfeascã
pe Isaac, pe care îl iubea cel mai mult (vezi Geneza 22). Mi-am
spus: „Craig e un Isaac al meu. Doamne, vreau sã Þi-l ofer, la fel
ca Avraam.”
Am simþit o pace interioarã ºi am adormit.
* * *
BEN CARSON:
În dupã-amiaza care a urmat celei de-a doua operaþii, am intrat
în salonul lui Craig. Am crezut cã nu vãd bine: Craig ºedea în pat.
L-am privit câteva momente cu ochii mari, dupã care, pentru a-mi
ascunde surprinderea, i-am spus:
– Miºcã braþul drept.
L-a miºcat.
– Acum pe stângul.
Din nou miºcãri normale. Picioarele, la fel. Totul era perfect
normal. Nu gãseam nici o explicaþie. La înghiþire avea încã greutãþi,
dar în rest totul pãrea O.K.
– Cred cã Dumnezeu are un amestec în treaba asta, am spus.
– Cred cã Dumnezeu are un amestec în toate, rãspunse el.
În dimineaþa urmãtoare, i-am scos tubul de oxigen.
– Mã goliþi de tot? râse Craig.
Fãcea haz de cele întâmplate.
– Craig, îþi dai seama cã a fost o minune?
– Da!
Toatã faþa îi radia.
Dupã vreo ºase luni de la aceastã întâmplare, îmi petreceam
seara în familie când m-am auzit chemat la telefon. Era Susan.
Recunoscându-mi vocea, nu-ºi mai pierdu timpul cu prezentãrile,
ci strigã pur ºi simplu:
– Doctore Carson! N-o sã vã vinã sã credeþi! Craig a mâncat o
farfurie întreagã de spaghete ºi chiftele. O farfurie î n t r e a g ã!
Poate înghiþi!
Am mai stat puþin de vorbã ºi mã simþeam foarte bine la gândul
cã devenisem o parte din viaþa lor. Mi-am dat seama cât de
nepãsãtori trecem pe lângã niºte lucruri care ni se par de la sine
înþelese, ca înghiþitul, de exemplu. Oamenii ca Susan ºi Craig au
învãþat sã le aprecieze.
* * *
Craig îºi va reveni cu timpul la starea dinaintea operaþiei, cu
alte cuvinte va fi din nou activ. Sistemul nervos îi fusese puþin
dereglat de când l-am cunoscut. Mai are ºi acum tremurãturi uºoare
ºi dificultãþi la înghiþire, cu siguranþã datoritã celei de-a doua
operaþii în care aproape cã ºi-a pierdut viaþa. Din nefericire, vor
mai putea apãrea tumori, dar e foarte improbabil sã fie localizate
la nivelul trunchiului cerebral.
La ora actualã, Craig se pregãteºte sã-ºi ia licenþa în teologie.
