– Îmi pusesem în gând sã-i omor ºi apoi sã mã sinucid, povestea
Theresa Binder.
În anul 1987, când se afla în a opta lunã de sarcinã, aflase cã
avea gemeni siamezi.1
– O, Doamne, þipa. Nu se poate! Ce gemeni? E un monstru
bolnav ºi oribil.
În urmãtoarele trei zile n-a fãcut decât sã plângã ºi sã se
gândeascã cum sã scape de sarcinã. „Somnifere!”, a fost primul
gând. O cutie întreagã ºi termina cu toate.
– Simþeam cã nu mai pot trãi ºi credeam cã e mai bine aºa ºi
pentru ei, ºi pentru mine.
Dar nu a putut înghiþi tabletele. Gândurile atingeau limitele
absurdului. În disperarea ei, se agãþa de orice ar fi putut-o smulge
din acest coºmar – sã fugã, sã se arunce de pe fereastrã...
– Numai sã mor o datã, se auzea spunând.
Pânã într-o dimineaþã, când ºi-a dat brusc seama cã nu era drept
sã se sinucidã. Moartea ei atrãgea dupã sine moartea altor douã
fiinþe care aveau dreptul la viaþã.
Theresa se resemnã. Era pregãtitã sã înfrunte soarta ºi sã accepte
rezultatele, oricare ar fi fost ele.
ªi cât de fericiþi fuseserã ei, cu numai câteva luni înainte, la
gândul unui copil! Soþul Theresei avea treizeci ºi ºase de ani. În
primele luni de sarcinã, au aflat cã aveau gemeni.
– Eram atât de fericitã, îºi aminteºte Theresa, încât I-am mulþumit
lui Dumnezeu pentru acest dar îndoit.
Cei doi soþi din Ulm au cumpãrat câte douã rânduri de hãinuþe,
un cãrucior dublu, un pãtuþ dublu ºi... au început sã aºtepte.
Patrick ºi Benjamin s-au nãscut prin cezarianã la 2 februarie
1987. Cântãreau împreunã 4,025 kg. Capetele le erau lipite la spate
unul de altul. Au fost duºi la spitalul de copii imediat dupã naºtere
ºi Theresa nu i-a vãzut decât dupã trei zile. Când i-au adus, Josef
stãtea în apropiere s-o prindã în caz de nevoie. Theresa se uitã la
cei doi bebeluºi din faþa ei: doi bãieþei – copiii ei – ºi inima i se
înmuie. Au podidit-o lacrimile. κi îmbrãþiºã soþul ºi copiii.
– Sunteþi ai noºtri ºi vã iubim, spuse.
Dragostea de mamã n-a pãrãsit-o nici o clipã pe Theresa,
dimpotrivã, cu cât situaþia devenea mai disperatã, cu atât grija ei
pentru copii creºtea.
Tinerii pãrinþi au trebuit sã înveþe sã-i þinã în braþe pe cei doi,
pentru cã feþele lor erau îndreptate în direcþii opuse, Theresa trebuia
sã-i sprijine de o pernã când îi alãpta ºi sã þinã în fiecare mânã câte
o sticlã.
Deºi nu împãrþeau nici un organ vital, cei doi aveau în comun
o secþiune a craniului, pielea ºi o venã importantã care face legãtura
între creier ºi inimã.
Dupã cinci sãptãmâni de la naºtere, cei doi soþi ºi-au luat copiii
acasã.
– Dragostea noastrã nu a încetat nici o clipã, povestea Josef.
Erau copiii noºtri.
Având capetele lipite, bãieþii n-au putut învãþa sã se miºte ca
ceilalþi copii. Totuºi, încã de la început, se comportau ca douã entitãþi
separate: de multe ori unul dormea în timp ce celãlalt plângea.
Soþii Binder trãiau cu speranþa cã bebeluºii lor blonzi ºi bucãlaþi
aveau sã fie despãrþiþi într-o zi. În starea în care se aflau, erau
condamnaþi sã stea toatã viaþa întinºi în pat, cu faþa în sus – o
perspectivã tristã pentru doi copii.
– Am trãit cu o speranþã care mi-a dat puterea sã merg mai
departe, îmi spunea Theresa cu ocazia primei noastre întrevederi,
speranþa cã voi gãsi într-o zi medicii care sã facã aceastã minune.
Searã de searã, Theresa adormea visând cã-ºi îmbrãþiºa copiii,
cã se juca cu ei, dupã care îi punea cu grijã în douã cãrucioare.
Petrecuse multe nopþi cu faþa scãldatã în lacrimi, întrebându-se
dacã putea avea loc o asemenea minune. Nu se mai întâlniserã
cazuri în care doi gemeni siamezi lipiþi la capete sã fie separaþi cu
succes.1
– N-am renunþat la speranþã. Nu puteam. Erau copiii mei. Ei
erau cel mai important lucru din viaþa mea, spunea ea. Eram hotãrâtã
sã merg pânã la capãt pentru a le da o ºansã de a începe o viaþã
normalã.
Pediatrii din Germania ne-au contactat la Hopkins, întrebând
dacã echipa de la chirurgie infantilã putea concepe un plan pentru
a separa gemenii. Aºa am intrat eu în joc.
Operaþia mã tenta, sã fiu sincer. Ar fi fost cea mai riscantã ºi
mai aventuroasã dintre câte fãcusem, iar pe de altã parte, dacã
reuºeam, le ofeream gemenilor singura ºansã de a începe o viaþã
normalã. Desigur cã nu depindea numai de mine. Eram o echipã
întreagã. Doctorul Mark Rogers, ºeful secþiei de terapie intensivã pentru copii din Johns Hopkins, era coordonatorul. Am strâns ºapte
anesteziºti pediatri, cinci neurochirurgi, doi specialiºti în chirurgie
cardiacã, cinci de chirurgie plasticã ºi, lucru la fel de important,
zeci de asistente ºi tehnicieni. În total eram ºaptezeci. Timp de
cinci luni urma sã ne pregãtim intens pentru aceastã operaþie unicã.
Craig Dufresne, Mark Rogers, David Nichols ºi eu ne-am deplasat
în Germania. În cele cinci zile pe care aveam sã le petrecem acolo,
Dufresne intenþiona sã introducã pungi de silicon sub pielea capului
în locul în care cei doi erau lipiþi, pentru ca aceasta sã se întindã,
astfel încât în momentul operaþiei sã poatã acoperi plãgile operatorii.
Separarea era partea care îmi revenea mie. Ulterior, Donlin Long
urma sã se ocupe de unul, iar eu de celãlalt. Pentru ca ºansele de
reuºitã sã fie maxime, eram asistaþi de cea mai calificatã echipã de
medici din Johns Hopkins: Bruce Reitz, ºeful secþiei de chirurgie
cardiacã, Craig Dufresne, profesor-asistent la chirurgie plasticã,
David Nichols, anestezist pediatru ºi Donlin Long, ºeful secþiei de
neurochirurgie. Mark Rogers era coordonatorul ºi purtãtorul nostru
de cuvânt.
M-am deplasat în Germania, pentru cã nu vãzusem decât
radiografiile gemenilor ºi trebuia sã constat personal în ce condiþie
se afla sistemul nervos.
Cu douã sãptãmâni înaintea plecãrii, au pãtruns în locuinþa
noastrã niºte hoþi ºi ne-au furat printre altele ºi seiful, pe care nu
l-au putut deschide. Era cam de mãrimea unei cutii de pantofi ºi
þineam în el toate actele importante, printre care ºi paºapoartele.
Mã gândeam eu cã nu va fi uºor sã fac rost în douã sãptãmâni
de alt paºaport, dar nu credeam cã e imposibil. Am sunat la serviciul
de paºapoarte, de unde mi s-a spus politicos:
– Ne pare rãu, domnule dr. Carson, dar nu se poate într-un
timp aºa de scurt.
Am sunat la poliþie.
– Ce ºanse am sã-mi recuperez actele, în primul rând paºaportul?
– N-aveþi nici o ºansã, a venit rãspunsul. Astfel de obiecte nu
se mai gãsesc niciodatã. Fie ajung la gunoi, fie sunt arse, dar de
gãsit nu se mai gãsesc.Dupã ce am pus receptorul jos, m-am rugat: „Doamne, trebuie
sã-mi faci rost cumva de un paºaport dacã vrei sã iau parte la
operaþie!” Am încercat apoi sã nu mã mai gândesc la paºaport. Nu
mi-a fost prea greu, pentru cã avem oricum o mulþime de lucruri
pe cap.
Dupã douã zile, primesc un telefon. Era poliþistul:
– Vã vine sã credeþi cã v-am gãsit documentele?
– A, da, îmi vine sã cred, cum sã nu?
Uimit de rãspunsul meu, îmi mai spuse cã un detectiv rãscolea
un container cãutând ceva, când a dat peste o pungã cu o foaie pe
care era scris numele meu. A scotocit mai departe ºi a gãsit ºi
celelalte documente.
Datoritã lucrurilor gãsite, au demascat o întreagã bandã de hoþi
în zona cuprinsã între Baltimore ºi Washington D.C. ºi ne-au
înapoiat ºi aparatura care ni se furase din casã.
Echipa noastrã ºi-a petrecut urmãtoarele cinci luni fãcând planuri
ºi analizând fiecare complicaþie care putea apãrea în cursul
operaþiei. Am mers pânã acolo, încât am racordat toatã aparatura
sãlii de operaþie la un acumulator de curent, pentru ca sã fim
asiguraþi în caz cã se întrerupea curentul. Aveam câte un exem-
plar dublu din toate aparatele: douã monitoare cu care suprave-
gheau funcþiile vitale în timpul operaþiei, douã aparate pentru
respiraþie artificialã ºi mese alãturate care se detaºau dupã ce
gemenii aveau sã fie separaþi.
La sfârºitul celor cinci luni, totul era atât de organizat, încât
aveam uneori impresia cã pregãtim o operaþiune militarã, nu o
operaþie. Am stabilit pânã ºi locul pe care trebuia sã-l ocupe fiecare
membru al echipei. Am redactat un pliant de zece pagini în care
am descris fiecare pas al operaþiei.
Am fãcut cinci „repetiþii generale”, fiecare de câte trei ore, la
care ne-am folosit de pãpuºi ºi am analizat totul din nou, toate
aspectele.
Am spus de la bun început cã nu vom opera înainte de a ne
asigura cã avem suficiente ºanse de reuºitã. Nici eu ºi nici doctorul Long nu puteam ºti dacã unele porþiuni critice ale þesutului cere-
bral, ca de exemplu centrul vãzului, erau separate sau nu. Din
fericire, singurul organ pe care cei doi îl aveau în comun era sinusul
sagital superior, un sistem de drenaj de o importanþã vitalã.
Operaþia gemenilor a început la ora 7:15, pe data de 5 septembrie
1987. Am ales aceastã zi pentru cã la sfârºit de sãptãmânã spitalul
era mai puþin aglomerat ºi aveam mai mult personal la dispoziþie.
Mark Rogers i-a sfãtuit pe pãrinþi sã rãmânã în camera de la ho-
tel, sã se mai relaxeze cât timp avea sã dureze operaþia. Bineînþeles
cã nu s-au putut „relaxa”. Nici unul dintre ei nu s-a miºcat nici un
minut de lângã telefon. În timpul celor douãzeci ºi douã de ore,
doctorii i-au þinut la curent cu mersul operaþiei.
Chirurgii Ritz ºi Cameron au introdus dupã anestezie catetere
(subþiri cât firul de pãr) în vasele de sânge principale pentru a
urmãri toate schimbãrile pe monitor. Capetele erau poziþionate în
aºa fel încât sã evite alunecarea sau presiunea prea mare. Am tãiat
pielea capului ºi am îndepãrtat þesutul osificat care unea cele douã
capete. L-am pãstrat pentru a-l folosi mai târziu la „reconstituire”.
Urmãtorul pas a fost sã deschidem dura mater, lucru deloc uºor,
pentru cã trebuia sã fim foarte atenþi la circumvoluþiunile durei ºi
la ramificaþiile arteriale anormale care se formaserã între creierul
unuia ºi al celuilalt.
Înainte de a trece la secþionarea sinusurilor venoase, trebuia sã
întrerupem toate legãturile care existau între creierii gemenilor.
Pentru aceasta, am izolat porþiunea superioarã ºi pe cea inferioarã
ceva mai jos de locul de confluenþã al sinusurilor. Din nefericire,
locul era hipertrofiat ºi a început sã sângereze îngrozitor. Am reuºit
sã oprim hemoragia acoperind locul cu fibre musculare. Situaþia
ne-a constrâns sã trecem mai repede decât plãnuisem la urmãtoarea
etapã, ºi anume la hipotermie. La sesiunile de repetiþii, stabilisem cã
aveam nevoie de trei pânã la cinci minute pentru a separa ºi a reface
imediat structurile vasculare ale celor doi. Fiecare era conectat la un
aparat „inimã-plãmân” care pompa ºi rãcea sângele la 20 de grade
Celsius. Temperatura scãzutã reducea metabolismul aproape la zero,
permiþându-ne sã oprim bãtãile inimii ºi circulaþia sângelui pentru aproximativ o orã, fãrã sã aparã afecþiuni ale creierului. Circuitul
sangvin trebuia întrerupt cât timp lucram la refacerea venelor.
Gemenii se aflau într-o stare asemãnãtoare morþii clinice.
Dacã circulaþia sângelui în creier nu se reinstala dupã cel mult
o orã, apãreau defecte ireparabile în þesuturile creierului care aveau
nevoie de anumite substanþe din sânge. Cu alte cuvinte, dupã
instalarea hipotermiei trebuia sã acþionãm repede. (Aceastã tehnicã
poate fi aplicatã numai la copiii sub 18 luni, la care creierul se aflã
încã în formare ºi este destul de flexibil pentru a-ºi reveni dupã un
astfel de ºoc.)
Au trecut douãzeci de minute de la instalarea hipotermiei. Era
ora 23:30. Ne apropiam de momentul culminant. Craniile erau
deschise, iar eu mã pregãteam sã secþionez vena subþire ºi albastrã
care unea capetele ºi transporta sângele de la creier la inimã. Era
ultima legãturã dintre cei doi. Am secþionat-o, dupã care am
despãrþit cele douã mese ºi doctorul Long l-a luat în primire pe
unul dintre bãieþi. Patrick ºi Benjamin erau, pentru prima oarã în
viaþa lor, liberi.
Libertatea nu era însã totul. Mai aveau de trecut un obstacol
mortal. Înainte de a relua circulaþia sângelui, trebuia sã refac
împreunã cu doctorul Long douã vene noi din fosta venã comunã
folosind secþiunile de pericard pe care le extrãsesem înainte.
Cineva a pornit ceasul de pe perete. Aveam o orã la dispoziþie.
Le-am avertizat pe asistente:
– Vã rog sã nu-mi spuneþi cât e ceasul sau câte minute au mai
rãmas.
Nu voiam sã ºtiu, pentru cã era un stres inutil. N-aveam nevoie
sã aud: „Mai veþi ºaptesprezece minute” ºi aºa mai departe. Lucram
cât de repede puteam. Le-am fãcut instructajul:
– Când a trecut ora, daþi drumul pompelor. Dacã se scurge tot
sângele, asta e. Am fãcut tot ce am putut.
Nu voiam sã provocãm afecþiuni creierului. Din fericire, ºi Long,
ºi eu eram obiºnuiþi sã lucrãm sub presiunea timpului.Aveam un sentiment ciudat: corpurile erau atât de reci, încât
aveam impresia cã lucrez pe cadavre. Pentru un moment, m-am
întrebat dacã aveau sã mai miºte vreodatã.
* * *
Conform planurilor noastre, secþionarea sinusurilor trebuia sã
dureze între trei ºi cinci minute. În celelalte cincizeci ºi cinci de
minute rãmase urma sã refacem sinusurile înainte de a relua
circulaþia.
„O, nu!”, am murmurat, respirând apãsat. Întâmpinam deja
greutãþi. Aveam nevoie de mai mult timp decât plãnuisem pentru
a reface la geamãnul meu punctul de confluenþã al sinusurilor.
Pentru un neurochirurg, aceasta e zona cea mai de temut, pentru
cã sângele circulã cu o asemenea vitezã, încât în câteva minute
s-ar putea scurge în întregime printr-un orificiu de mãrimea unui
creion.
În loc de trei minute, am avut nevoie de douãzeci pentru a
separa vasele. Ne mai rãmâneau patruzeci pentru a termina treaba.
Din fericire, specialiºtii în chirurgie cardiacã au observat atent
configuraþia sinusurilor în timp ce le secþionam ºi au tãiat fâºii de
mãrimi exacte din pericard. Deºi tãiate „dupã ochi”, fâºiile se
potriveau perfect.
Cred cã trecuserã patruzeci ºi cinci de minute când mi-am dat
seama cã timpul se apropia de încheiere. Nu era nevoie sã mã uit
la ceas; simþeam tensiunea celor din jur, de parcã i-aº fi auzit
spunându-ºi: „Oare terminã la timp?”
Long terminã primul. Eu am terminat cu câteva secunde înainte
ca sângele sã-ºi reia cursul. Reuºisem!
Urmã un moment de tãcere. Se auzea doar zgomotul ritmic
fãcut de inima-plãmân artificialã.
– S-a fãcut! am auzit o voce în spatele meu.
Am dat afirmativ din cap, dupã care am oftat adânc, dându-mi
seama cã-mi þinusem respiraþia în ultimele clipe de încordare.
Tensiunea se citea pe feþele tuturor.Dupã ce am pus inimile în funcþiune, ne-am izbit de al doilea
obstacol major: sângele se scurgea sãlbatic prin toate vasele mici
care fuseserã atinse în timpul operaþiei. În ultimele trei ore, am încercat
toate metodele posibile pentru a opri hemoragia. La un moment dat
simþeam cã nu vom reuºi. Litru dupã litru, sângele se scurgea din
trupurile gemenilor, iar rezervele scãdeau vãzând cu ochii.
Hemoragia nu ne-a luat prin surprindere, pentru cã fuseserãm
nevoiþi sã diluãm sângele cu o substanþã anticoagulantã înainte de
a-i racorda pe cei doi la inima-plãmân artificialã. Era deci cât se
poate de normal ca, în momentul în care am repus inimile în
funcþiune, sângele sã curgã nestãvilit din plaga operatorie. Creierele
traumatizate au început sã se inflameze îngrijorãtor – avantajul
era cã inflamaþia astupa unele vase – dar nu voiam sã mai
întrerupem încã o datã circulaþia.
ªi iatã cã a venit ºi temutul moment în care ni s-a spus cã sângele
fusese epuizat în întregime. Rogers sunã la centrul unde se pãstra
sângele colectat pentru transfuzii.
– Ne pare rãu, dar nu avem prea mult sânge la dispoziþie,
rãspunse vocea de la celãlalt capãt al firului. Am cãutat în tot oraºul.
– Donez eu dacã e nevoie, s-a oferit cineva când Rogers a venit
cu vestea.
Alþi ºase i s-au alãturat. Gest nobil, dar nu tocmai practic. Punctul
de colectare a sângelui din Hopkins sunã în cele din urmã la Crucea
Roºie americanã care a trimis zece unitãþi, exact cantitatea de care
aveam nevoie.
La sfârºitul operaþiei, am numãrat unitãþile consumate: erau
ºaizeci – un volum care îl depãºea de câteva ori pe cel normal.
Plãgile operatorii mãsurau mai mult de patruzeci de centimetri în
diametru.
În tot acest timp, cineva îi þinea la curent pe pãrinþi cu mersul
operaþiei. Bineînþeles cã nu mai rezistaserã sã stea la hotel ºi
veniserã în sala de aºteptare.
Câteva asistente ne aprovizionau cu mâncare în rarele pauze
pe care ni le permiteam. Plãnuisem sã aplicãm o „creaþie” a lui Dufresne care consta într-o plasã de titan amestecatã cu o pastã de
oase sfãrâmate luate din porþiunea comunã a craniilor. Oasele
craniului aveau sã creascã în jurul plasei, ºi aceasta nu mai trebuia
îndepãrtatã.
În primul rând trebuia sã închidem craniile înainte ca inflamaþia
sã facã acest lucru imposibil. Le-am provocat gemenilor o comã
barbituricã pentru a reduce metabolismul creierului, dupã care
Long ºi eu ne-am retras, iar Dufresne ºi echipa lui de chirurgie
plasticã, au intrat în acþiune, cosând de zor pielea capului la loc.
Pe unul l-au cusut complet, iar la celãlalt au mai rãmas doar câteva
porþiuni neacoperite. Dufresne a fost nevoit sã-ºi amâne pe altã
datã aplicarea plasei de titaniu.1
Pielea nu a fost suficientã pentru a acoperi amândouã capetele;
pe Benjamin l-am cusut provizoriu cu o plasã chirurgicalã. Dufresne
voia sã finiseze cusãturile la o altã operaþie, dacã gemenii aveau
sã-ºi revinã... Dacã...
1
Gemenii siamezi reprezintã una dintre 70.000-100.000 de naºteri, iar cei
cu capetele lipite, una dinte 2-2,5 milioane. Numele de siamezi vine de la
Siam, locul naºterii lui Chang ºi Greg (1811-1879) pe care P.T. Barnum i-a
expus în multe locuri din America ºi Europa.
Majoritatea gemenilor siamezi mor la naºtere sau la scurt timp dupã aceea.
Din câte se ºtie, pânã în prezent s-au fãcut în jur de cincizeci de operaþii,
dintre care, în cel mult zece cazuri, ambii nou-nãscuþi au rãmas în viaþã.
Reuºita depinde nu numai de îndemânarea chirurgilor, ci ºi de felul þesutului
pe care cei doi îl împart. Niciodatã nu se mai fãcuserã operaþii pe gemeni
nãscuþi cu capetele lipite. Cele mai fericite cazuri au fost operaþia la ºold sau
piept, dar de fiecare datã riscul era foarte mare. ªansa de a supravieþui era în
general de 50%.
1
În data de 16 martie 1982, Alex Haller ºi echipa lui de douãzeci ºi unu de
membri din Johns Hopkins le-au operat cu succes pe gemenele lui Carol ºi
Charles Seluaggio din Salisbury, Massachussetts. Operaþia a durat zece ore.
Emily ºi Francesca erau lipite între piept ºi abdomenul superior, având în
comun cordonul ombilical, pielea, muºchii ºi cartilagiile costale. Obstrucþiile
intestinale le-au fãcut cele mai mari greutãþi.
1
Benjamin ºi Patrick au mai trecut de douãzeci ºi douã de ori prin sala de
operaþie pânã când pielea capului le-a fost cusutã în întregime. Dufresne a
fãcut majoritatea operaþiilor.
