Umbra Nopții

Capitolul 2

Știam că hemoragia nu avea să se oprească.  Am mârâit,  observând cu amărăciune cât de fragil este corpul uman.
     Băiatul părea să fie de-o vârstă cu mine: șaptesprezece,  poate optsprezece ani.  Părul caștaniu,  cu ușoare irizații aurii,  îi cădea în dezordine pe față.  Șuvițele pline de sudoare i se lipiseră de obraji și de frunte.  Era suplu și puternic - un tip care cu siguranță se descurca pe munte,  după cum și dovedise,  căci în această zonă puteai ajunge doar dacă urcai o potecă o potecă abruptă și neprimitoare.
    Mirosul spaimei îl învăluia,  stârnindu-mi instinctele de prădător,  dar dincolo de asta mai era ceva - simțeam un miros de primăvară,  de frunze ce abia înmuguresc, de pământ ce se dezgheață. O mireasmă plină de speranță,  ce îți deschidea o mare de posibilități. O adiere abia perceptibilă și ispititoare.
    Am făcut încă un pas,  apropiindu-mă și mai mult de el.  Știam ce vreau să fac,  dar asta ar fi însemnat să încalc pentru a doua oară,  și mai grav,  Legile Păzitorilor.  A încercat să se dea înapoi,  dar a gemut de durere și a căzut,  sprijinindu-se în coate.  I-am privit chipul. Maxilarul,  parcă sculptat,  și pomeții înalți îi zvâcneau în agonie.  Era chipeș chiar și acum,  când se chinuia,  iar mușchii i se încordau mereu,  ca o dovadă a forței lui,  a luptei corpului împotriva colapsului iminent,  transformându-i tortura într-o încercare sublimă.  Mă mistuia dorința de a-i veni în ajutor.
    Nu pot să-l privesc cum moare.
    Mi-am schimbat înfățișarea înainte să-mi dau seama ce fac. Băiatul a făcut ochii mari în momentul în care a văzut că făptura care îl privise până atunci nu mai era un animal,  ci o fată cu ochi galbeni de lup și părul blond ca de aur.  M-am apropiat de el și am căzut în genunchi.  Tremura din tot corpul.  Am dat să-l ating,  dar am ezitat,  dându-mi cu mirare seama că mi se înmuiaseră picioarele. Nu-mi fusese niciodată atât de frică.  Gemetele lui mi-au întrerupt șirul gândurilor. 
    - Cine ești?
    Băiatul se uita fix la mine. Ochii lui aveau culoarea mușchiului de copac,  o nuanță pală de verde-gri.  Am rămas o clipă pierdută în ochii lui,  în privirea aceea întrebătoare,  care se contura în pofida durerii.
    Mi-am dus brațul la gură și am simțit carnea moale.  Mi-am dorit să mi se ascută caninii și m-am mușcat tare de mână,  așteptând să simt gustul propriului sânge pe vârful limbii. Apoi am întins brațul spre el.
    - Bea.  E singurul lucru care te poate salva.  I-am spus cu o voce joasă,  dar fermă.
    A început să tremure din ce în ce mai tare și a clătinat din cap. 
    - Trebuie s-o faci,  am mârâit eu,  arătându-mi caninii încă ascuțiți ca niște lame de ras,  după ce îmi deschisesem rana de pe braț. 
    Am sperat că își va aminti de înfățișarea mea canină și că, înfricoșat, se va supune. Însă pe chipul lui nu mai vedem urmă de groază.  Băiatul mă privea uimit.  Am clipit și am încercat să-mi păstrez calmul. Sângele mi se scurgea pe braț, iar picăturile purpurii cădeau pe covorul de frunze.
    A închis brusc ochii,  cu chipul schimonosit, cuprins de un nou spasm. Mi-am lipit brațul însângerat de buzele lui întredeschise. Atingerea lui era electrizantă,  arzându-mi pielea și făcându-mi inima să bată mai tare.  Mi-am mușcat buzele,  înăbușindu-mi un geamăt,  uimită și înfricoșată de senzațiile necunoscute pe care le trăiam. 
    Băiatul a tresărit,  dar mi-am trecut celălalt braț prin spatele lui,  ținându-l nemișcat în timp ce sângele meu încă i se prelingea pe buze.  Când îl strângeam la piept și îl trăgeam mai aproape de mine,  sângele îmi clocotea în vine. 
    Îmi dădeam seama că voia să se împotrivească,  dar nu mai avea forță.  Am schițat un zâmbet. Chiar dacă trupul meu reacționa într-un mod neprevăzut,  știam că puteam ține totul sub control. M-am înfiorat când m-a prins de mână,  înfigându-și unghiile în pielea mea.  Respirația îi redevenise acum egală.  Am simțit o durere surdă în adâncul meu,  iar degetele au început să-mi tremure.  Îmi doream să-mi pot plimba mâinile pe pielea lui. Să-i ating ușor rănile pe cale să i se vindece și conturul mușchilor.
    Mi-am mușcat buza, încercând să alung ispita.  Haide, Cal,  tu știi ce trebuie să faci. Așa ceva nu-ți stă în fire.
    Mi-am smuls brațul din strânsoarea lui.  Băiatul a scos un geamăt de dezamăgire. Nici eu nu mai știam cum să fac față golului pe care îl simțeam acum când nu îl mai atingeam.
    Regăsește-ți forța,  folosește-te de puterea lupului.  Asta ești.
    Mârâind amenințător,  am scuturat din cap și am rupt o bucată de pânză din tricoul sfâșiat al băiatului,  apoi mi-am înfășurat-o în jurul rănii de pe braț.  Îmi urmărea fiecare mișcare cu ochii lui de culoarea mușchiului de copac.
    M-am ridicat în picioare împleticindu-mă și am rămas uimită în momentul în care am văzut că și el făcea același lucru,  șovăind ușor.  M-am încruntat și m-am dat doi pași înapoi. M-a privit cum mă retrăgeam,  după care s-a uitat la hainele lui sfâșiate. Și-a cercetat cu luare - aminte tricoul făcut zdrențe.  Când a ridicat ochii spre mine,  m-a cuprins pe neașteptate amețeala.  A deschis ușor gura. Nu puteam să-mi iau ochii de la buzele sale moi și care,  schițând un zâmbet vag și plin de curiozitate,  se curbau pline de interes,  în timp ce în ochii lui nu vedeam nici urmă de teamă,  așa cum mă așteptam la început,  ci doar o mulțime de întrebări.
    Trebuie să plec de aici.
    - O să fii bine.  Pleacă de pe munte.  Nu te mai apropia niciodată de locul ăsta,  i-am spus,  dând să plec.
    Am simțit un  fior în tot corpul în momentul în care băiatul m-a apucat de umăr.  S-a uitat la mine surprins,  dar deloc temător.  Asta nu era bine.  Pielea încă îmi arfea în locul în care mă atinsese cu degetele. Am așteptat preț de o clipă, poate mai mult,  privindu-l și reținându-i trăsăturile,  după care am mârâit la el și m-am smucit,  îndepărtându-i mâna.
    - Așteaptă,  a spus el și a mai făcut un pas spre mine.