Auzeam valurile, auzeam cum se izbeau cu putere să delimiteze acel spaţiu dintre două universuri, dintre lumea vieţuitoarelor dependente de oxigen şi lumea în care eu sunt fără putere, valuri ce s-au luptat cu încăpăţânare să mă facă ca eu să cad pradă, să devin o fiinţă fără vlagă, fără drept de viaţă , ademenindu-mă într-o lume fără cale de întoarcere. Simţurile mă părăseau rând pe rând, distrugându-mi certitudinea, înlocuindu-mi siguranţa cu un vag „probabil”, cu nesiguranţa ce îmi transforma acea încredere în propriile simţuri într-o nedesluşită bănuială, urletele mele, al măreţelor valuri transfigurându-se sfioase într-un ecou de linişte profundă, într-un sunet al disperării, un sunet surd şi ambiguu ce se încadra armonic într-un spaţiu etern precum un ecou.
Vedeam, dar nu vedeam un punct clar, nu, lumina acea ce ar trebui să mă ghideze spre suprafaţă se ascundea cu neruşinare după zidurile mării, se decolora, se degrada în faţa mea, iar eu sunt pierdută, obosită şi ghidată de curenţii calzi, reci, de dansul mării spre un loc neştiut, neexplorat de fiinţa mea, nedorit de sufletul meu, dar acceptat cu greutate de propria mea persoană. Acceptat drept singura opţiune, singura cale. Timpul se dilată, dilatând şi orice energie din corpul meu mult prea slab de a se mai lupta, de a se mai zbătea pentru o nouă şansă, spulberând totodată şi propria mea existenţă printr-un buimăceală de amintiri, de sentimente, culori, vise, iluzii, trădări, printr-un vârtej al vieţii ce mă trăgea la fund cu dârzenie, învăluindu-mă cu ai ei eternitate. Mi se închideau ochii,eram obosită, orbită de întunericul ce mă învelea, dezamăgită de sfioasa undă de lumină ce devenea neclară, greu de atins, lăsând în urma mea mâna dreaptă ridicată cu o mare năzuiţă ca cineva să vină, să se lupte cu războinicii mării şi să mă salveze, lăsând-o ca o uşă deschisă, ca o aspiraţie spre viaţă, învăluită cu o ultimă speranţă, speranţă că nu e prea târziu, că mai am drept la viaţă. Încă o dată.
Uşor, pierzându-mi vederea printre eternitatea mării, îmi pierd şi amintirile ce se proiectau în sufletul meu ca un film, un film de rămans bun, un film ce într-o fracţiune de secundă supraomenească mi-a definit propria mea persoană şi întreaga viaţa, măsurată cu neruşinare de către Zeul supraomenesc, de către timpul fără de sfârşit. Douăzeci de ani de existenţă mi-au fost năruiți de furia Mării Negre, două deceni de naivitate omenească. Îmi vedeam primii paşi, nu,defapt nu doar primii paşi, ci simţeam prima îmbucătură de viaţă, primul urlet ce anunţa sosirea mea pe pământ, prima îmbrătişare călduroasă a mamei ce cu inima în dinţi şi cu speranţa în suflet m-a învăţat să păşesc, şi m-a plasat la linia de start în ceea ce priveşte drumul vieţii. Nu am stat din prima dreaptă şi pregătită de drum, ci cu neruşinare am căzut, plângându-mi de milă, căutând consolare în jurul meu, trişând şi secând de energie pe restul fiinţelor din drumul vieţii lor.
Urletul meu egoist s-a transformat mai apoi în sunete fără noimă, fără valoare, până când timpul a venit şi mi-a convertit vocabularul meu de silabe în cuvinte, dându-mi dreptul să comunic, să exprim, să înţeleg esenţa lumii înconjurătoare, ca mai apoi să mă fure cu neruşinare din lumea basmelor unde Zâna Măseluţă există, unde Moş Crăciun avea să mă vegheze an de an şi să mă răsplătească în funcţie de gradul de cuminţenie, şi avea să mă plaseze într-un univers total opus, ruinându-mi visele de copil naiv. Avea să îmi spulbere globul speranţelor, avea să ştergă orice urmă de puritate din sufletul meu, ca mai apoi să îl păteze cu zâmbete false, cu minciuni adevărate, cu iluzii, vise, speranţe, dezamăgiri, amintiri, griji, vinovăţie şi tot tacâmul unui om ce trăieşte. Şi totuşi, în tot acel univers, dincolo de tentaculele minciunilor şi a geloziei aveam să fiu ghidată să găsesc acea chestie numită dragostea, aveam să o găsesc precum o mare întinsă şi să o confund cu Fata Morgana, şi înevitabil, să cad credulă în acel miraj profund, să devin victima unui joc de cuvinte unde inima îmi este drept pradă de război. Un film ce mă forţează să îmi aduc aminte lucruri ce creierul meu mi le-a ascuns cu neruşinare.
E momentul unic în care te întâlneşti cu tine însuţi, cu ceea ce sunt, cu ceea ce am fost. Şi prin atingerea Raiului şi judecata Iadului mă descompuneam, îmi împărţeam sufletul în mii de particule, chiar miliarde şi le lăsam să se piardă rând pe rând în împărăţia mării, ştergându-mi sufletul de orice impuritate şi aducându-l din nou la stadiul de început, la inocenţă.
Plămânii mi-au fost înundaţi de nesătula mare, şi cu lăcomie, apa mi-a pătruns în fiecare parte a pielii, ţesut, celulă şi în intreaga mea chimie fizica si metafizică. Mi-a diluat existenţa, m-a îngropat în imensitatea ei cu o plapumă spumoasă, ruinându-mi până şi ultima fărâmă din vechiul “eu”, şi m-a acceptat în braţele eternităţii ei. Dintr-odată, pluteşti, eşti dezlegat de lanţurile durerii. Te simţi liber, nu mai e nici greutate trupească, nici sufleteacă. ai uitat tot, ai lăsat tot în urmă. Eşti pur, eşti liber. Ba nu, eu sunt!
Dar cine sunt? Cine sunt eu?
Şi dincolo de principiile genului, de legile de gravitaţie şi întregul univers, dincolo de tot ceea ce mă înconjoară, simt doar un impuls de supravieţuire ce îmi coboara eferent şi din artere spre vene, cerşind un gest eroic, un reflex necondiţionat. E întuneric. Nu pot să văd, organele responsabile cu vederea îmi sunt nefolositoare, de prisos, dar încerc sfios să îmi cer drepturile de viaţă cu unelte pe care le am la îndemână, bătând la uşa lui Dumnezeu. O forţă nedefinită îmi pune la încercare dorinţa de a bea din vinul vieţii, şi luptă, nelăsându-mă pe mine să deschid domol, să patrund dincolo de obscuritatea ce mă înconjoară. Simţeam că Zeul nemilos, timpul, e judecătorul meu, că el e cel ce are drept de viaţă şi de moarte asupra mea, plasându-mă într-o cursă contra cronometru, iar eu luptam cu încăpăţânare folosindu-mă de ciocul meu şi de forţa mea amăgitoare de pui, luptam să simt libertatea, să fiu însufleţit.
Eram dornic de lumină, dornic de libertate, dornic de viaţă.
