Povestea unei Fătuci

Capitolul I

Vântu-mi bate cu o furie supranaturală obrajii , lacrimile înghețându-mi deja din pricina gerului năpraznic. Cu ce am greșit? De ce m-ai alungat? Nu am făcut nimic din ce te-ar fi supărat...Oare am făcut? Nu... Sigur nu... Atunci de ce ?
De ore întregi doar astfel de gânduri îmi cuprind cugetul , doar ele făcându-mă să pierd șirul sutelor de minute în care am mers haihui prin locurile astea uitate de oameni. Totul este așa de rece și înspăimântător. Până și copacii parcă își apleacă crengile încercând să mă avertizeze să fac cale întoarsă... Eh... De parcă m-aș mai putea întoarce la locul numit până acum puțin timp , acasă.
Drumul este al naibii de greu de parcurs , calul meu deja a obosit și cu greu înaintează prin nămețile ce ne întâmpină. Ce n-aș da pentru un moment de repaus , da , o mică pauză ... Ah , la focul unui șemineu cu o ceașcă de ceai cald cu puțină miere.
Nu după mult timp , se pare că Zeii mi-au ascultat dorința și chiar s-au gândit la mine , punându-mi în drum un ditamai Palat. Porțile zidurilor sale de apărare sunt rupte , chiar smulse aș putea spune , așa că nu prea dificil mi-a fost mie și lui Felix , calului meu , să ne strecurăm . Grădina este și ea într-o stare ce lasă de dorit , copacii aproape smulși din rădăcini. Oare de ce ? Mă apropii de ei , oare a fost o furtună puternică , nu , zidurile , chiar și în paragină , sunt încă suficient de mari și rezistente să țină viforul departe ...oare un animal ? Vreun fel de lup străvechi sau urs ? Oare un râs? Nu , ei nu sunt prin zonele astea... Ceva mai mare ...mult mai mare a fost... Dar oare ce anume ? Îmi pun palma pe scoarța tare și rece a copacului ce-mi ședea cel mai aproape. Parcă ar fi fost zgâriat , dar doar o singură urmă de gheară este mai lată decât palma mea pusă de-a lungul ... Ce a cauzat asta , sigur nu a fost un animal normal , poate vreun soi de bestie . Vrăjitorii de acasă vorbeau des despre astfel de monstuozități , himere , grifoni , dragoni...
Dragoni ... întotdeauna mi-am dorit să văd unul cu ochii mei , să îl am doar pentru mine . O bestie maiestuoasă ce suflă foc și poate merge oriunde îi e voia doar dintr-o bătaie a aripilor sale mari și solzoase. Cum ar fi dacă urmele astea ar fi ale unei asemenea creaturi ? Cred că par nebună , dar pentru asta cică am fost alungată. Of , dacă ar fi fost măcar nebunia mea .
„Tu ce crezi , Felix? Sunt nebună?" scap un micuț chicot și mă întorc spre cal , dar , spre surprinderea și înfiorarea mea , nu mai este . Mă uit în jur speriată , unde putea dispărea ?! Îl strig iarăși , nu aud nimic , doar șuieratul vântului. Alerg spre porți , poate e acolo , l-o fi speriat peisajul .
Mă arunc cu toată puterea prinzându-mă de barele de fier reci ca gheața și mă uit după el. Nu este . La naiba .
„Stai puțin... Astea nu erau închise!" îmi zis în sine încercând să le forțez a le deschide , dar în zadar , sunt prea obosită și sleită de puteri , iar frigul devine tot mai greu de suportat. Aud un zgomot grav , puternic ... Sunt ușile Palatului , imense , din lemn , sculptate cu ceva ce abia mai se recunoaște pe ele , s-au deschis , dar nimeni nu se zărește , nici macar o umbră în pragul ușii . Îmi e frică , cine ar locui în pustietatea asta , dacă ... dacă Felix a fugit știind că e posibil să moară dacă rămâne . Dacă sunt oamenii lui veniți după mine. Să mă ucidă pentru o pungă de aur în plus.
„Oricine ai fi sau orice ai vrea. Arată-te! Nu îmi e frică de un laș ce nu îndrăznește să își arate fața!"
Probabil asta i-a înfuriat , dar ce altceva aș putea face ? Dacă arăt că îmi este frică , nu mă va ajuta deloc . Poate așa se vor mai gândi dacă să mă atace. Voi avea suficient timp să mă gândesc la ceva ... Doar de nu aș începe să îmi simt trupul așa de greu , îmi este tot mai frig , mâinile aproape îmi sunt degerate , iar tălpile picioarelor abia le mai simt și probabil sunt înghețate bocnă.
Deodată simt un fior rece pe șira spinării și văd de la geam , o lumină , e cineva acolo , mă privește . Tot ce îi văd sunt ochii , de un verde neobișnuit , aproape inumani , un soi de smaraldiu aș putea zice ... și un zâmbet ...nu , nu este zâmbet ... E un surâs ... Unul ce mă face să tresar și să îmi simt iarăși trupul cuprins de fiori până în măduva oaselor fără să am vreo explicație pentru asta . Iar apoi totul începe să devină negru , privirea mi se încețoșează și cad în zăpada rece , uitând că dacă rămân așa , la zorii zilei îmi poate fi făcută slujba de înmormântare , chiar dacă vreau să mă ridic , corpul meu e la capătul puterilor , drumul făcut până aici a fost mult peste capacitățile mele și astfel , fosta viitoare Regină din Sud , vede , cu ultimile ei puteri , cum cineva , nu îmi dau seama cine , se aproprie de mine , trăgându-mă înăuntru... Ăsta e oare sfârșitul meu? Aici mi se încheie Povestea ? Și ce mai poveste , o sărmană Fătucă din Sud , îndrăgostită nebunește de Prințul ce s-a dovedit a fi un Zmeu , acum ajunsă în zăpadă , în Nordul Îndepărtat , la capătul puterilor și posibil al vieții , o viață mizeră și plină cu vise , vise de a fi fericite ...
„ Îmi doream măcar ca sfârșitul meu să fi fost unul fericit..."
„Dacă crezi că va fi un asemenea sfârșit , te înșeli amarnic..."
Și îmi las ochii să se închidă , lăsându-mă în voia Zeilor.

---

A trecut ceva timp de când nu am mai scris pe Watt. Ei bine , am venit cu ceva nou , anume , această poveste despre o fătucă ce nu a prea avut noroc în viață și dragoste . Oare va avea de acum?