Dragostea întotdeauna învinge

Un joc periculos - Capitolul V

Capitolul V

Ah, mall-ul.

Un milion de oameni, toţi adunaţi într-un singur loc.

Toate femeile căutând haine de modă şi promoţii.

Toţi bărbaţii căutând ieşirea.

Sau o pradă uşoară.

Noi căutăm un mod distractiv să treacă timpul. Şi, din moment ce amândurora ne place să urmărim oamenii, mall-ul este un loc perfect petru noi. Madelein mi-a cumpărat trei prosoape noi. Iar eu i-am luat un nou ursuleţ.

Noi suntem foarte apropiate.

Aşa cum ne-am înţeles, eu i-am făcut cinste cu acea îngheţată superbă – fistic, portocale şi ananas – iar ea mi-a cumpărat granisada de vişine cu măr.

Este foarte bună granisada. Şi este un mod superb de a trece timpul.

Mă uit în jurul nostru, zâmbind.

— Este uluitor câţi oameni s-au prefăcut bolnavi ca să scape de muncă, nu-i aşa?

Madelein îşi ridică umerii nepăsătoare.

— Este luni. La ce te aşteptai?

— Oamenii lucrează lunea, în mod normal.

— Bănuiesc că azi este o luni mai specială.

Îmi înclin capul într-o parte ca să aud mai bine muzica ce se aude prin boxe, surâzând.

— Nu îmi plac zilele de luni, îi spun serioasă, după care încep să fredonez melodia ce se aude.

— Ai gusturi bune când vine vorba de muzică, afirmă Madelein.

— AAAAAH! Urmăritorule! Ciudatule, înfiorătorule, psihopatule! ţip.

Cassio stă chiar în faţa mea, arătând extraordinar de amuzat şi deloc şocat de izbucnirea mea.

— Este drăguţ să te văd, de asemenea, spune liniştit.

Madelein începe să râdă, ceea ce atrage şi mai multă atenţie asupra noastră. Numai că mie nu îmi pasă.

— Nu pot să am nici un moment de pace? De ce nu pot scăpa de compania ta iritantă? Tu deja ai reuşit să îmi distrugi o zi de luni oribilă. Mai întâi îmi mănânci ciocolata, apoi mă baţi la... remmmhmhih!

Diatriba mea este oprită de mâna lui care îmi acoperă gura. Şi o pune cu un asemenea talent, încât eu nu îl pot muşca. Nici măcar nu îl pot linge. Aşa că mă mulţumesc să ţip, frustrată.

Mâna lui îmi ascunde ţipătul, dar evident nu destul pentru satisfacţia lui, deoarece mă ia pe sus, îi face cu mâna colegei mele de apartament şi se îndreaptă spre ieşirea din mall.

În cazul în care cea mai importantă parte a fost ratată, tâmpitul m-a luat pe sus. De parcă eu sunt mireasa lui sau ceva.

Eu chiar vreau să îl împuşc.

Vreau să îi fierb ochii şi să îi bag testiculele în clor.

Vreau să îl spânzur de cel mai înalt copac, cu o frânghie împletită cu lame.

Vreau să... nu, nu este adevărat.

Până la urmă eu sunt doar un pic ruşinată... el ar fi mort dacă aş face toate acele lucruri.

La naiba!

Eu nu pot nici măcar să mă înfurii cum trebuie. Ceea ce mă enervează şi mai tare.

Cum dracu' reuşeşte să mă care atât de uşor? Nu am constituţia unei balerine. Dar mă cară, ignorând într-un mod foarte politicos loviturile, injuriile şi încercările mele de a-l castra.

Aparent este foarte obişnuit cu căratul femeilor violente, din moment ce nu reuşesc nici măcar să îl rănesc.

Ar fi putut să îmi ofere satisfacţia de a reuşi să îl lovesc măcar o dată, mă gândesc cu amărăciune, în vreme ce el mă aşează cu atenţie pe scaunul de lângă şofer al unui Porche. Mă ţine imobilizată cu o mână ca să îmi pună centura de siguranţă. Eu îi arunc o privire ucigaşă până când se îndepărtează.

— Bastardule, şuier.

— Oh, asta nu este foarte drăguţ din partea ta, mi-a zis calm, urcându-se în locul şoferului.

Drăguţ? Drăguţ?! El se aşteaptă ca eu să fiu drăguţă cu el? După ce mi-a făcut în mall? În nici un caz!

— Te-am salvat de foarte multă ruşine în mall. Ar trebui să îmi mulţumeşti, nu să mă înjuri, îmi spune, de parcă mi-a citit gândurile, în timp ce porneşte maşina şi pleacă din parcare.

— Salvat? Tu m-ai salvat de la acea scenă penibilă? Cum ai ajuns la această concluzie?

— Acei gardieni se uitau la tine ciudat. În mod special, din moment ce tu păreai foarte isterică.

— Am dreptul să fiu isterică, spun, încrucişându-şi mâinile în dreptul pieptului.

— Nu, nu ai. Tot ceea ce am făcut a fost să te salut. Asta nu este o insultă.

El are dreptate, trebuie să admit asta... chiar dacă doar în sinea mea.

— M-ai bătut la strip poker şi la remi, îl acuz.

— Tu eşti cea care a vrut să se joace.

— Nu trebuia să accepţi.

— Tu nu ai o faţă pentru poker, spune, uitându-se la mine, cântărindu-mă. De fapt, nici acum nu ai una.

— Mi-ai mâncat ciocolata!

Gata. Am spus-o. Am admis de ce îl urăsc.

Este un motiv pueril, dar este unul foarte bun din punctul meu de vedere.

— Nu am văzut numele tău scris nicăieri.

Nu îi răspund. Nu pot să o fac. Aşa că mă mulţumesc doar să mă uit urât pe fereastră, mâinile încă încrucişate în dreptul pieptului într-un gest pueril.

Ştiu că mă vede ca un copil bosumflat şi răsfăţat în această secundă, dar nu dau doi bani pe ce crede el.

După câteva minute de linişte forţată, încep să mă bucur de plimbare. Vreau să spun, este prima mea oară când intru într-un Porche. Cum se poate aştepta cineva să nu mă bucur nici un pic de o asemenea ocazie?

Sinceră să fiu, nu ştiu de ce toată lumea este atât de încântată... da, înţeleg că este o maşinărie fabuloasă care costă mai mult decât fac eu în zece ani şi că funcţionează perfect şi arată superb.

Dar la sfârşitul zilei este doar o maşină.

Eu sunt perfect mulţumită cu micuţul meu Ford, mulţumesc.

Iar el nu este un foarte bun şofer.

Realizez asta după ce îmi înfig unghiile în pielea scaunului, încercând să nu cad peste el sau să zbor pe fereastră.

Acest bărbat are o dorinţă de moarte.

El merge cu peste 40 de km peste limita legală şi nici măcar nu încetineşte când ia curbele.

Ar trebui să ne oprească cineva.

Ar trebui să fie arestat.

Când în final mă aduce acasă, sunt mai mult decât dispusă să îi pun cătuşele chiar eu personal. Dar oricum asta nu mi-ar schimba dispoziţia în care sunt dinainte să mă urc în această maşină.

— Mulţumesc că m-ai adus acasă, îi spun, coborând, clătinându-mă o idee înainte să îmi găsesc echilibrul.

— Nici o problemă. Te voi vedea mâine.

Îi arăt un deget sugestiv, pe care probabil nu îl vede din cauza farurilor puternice.