Spaima

Alerg, alerg fără încetare, nu pot să-mi trag sufletul, nu-mi permit să-mi trag sufletul! Pădurea deasă face ca mişcarea mea să fie înceată şi cu fiecare pas din ce în ce mai poticnită. Cad, noroiul de pe jos îmi acoperă faţa inundând zgârieturile făcute de crengile copacilor. Încerc să mă ridic în picioare pentru a alerga mai departe. De ce alergam? Nici eu nu ştiam acel răspuns, ştiam doar că nu vreau să mai ajung acolo niciodată! Reuşesc să mă ridic în picioare acoperit de nămol din cap până în picioare. Nu am stăruit nici o secundă să mă odihnesc şi mă văd alergând din nou. Noroiul îmi făcea ca rănile să usture şi mai tare decât normal, dar ştiam că dacă voi fi prins această durere v-a păli faţă de ce avea să urmeze. După câteva minute de alergat reuşesc să ajung la capătul pădurii, în faţa mea aflându-se o prăpastie. Chiar la marginea ei văd doi tineri, ţinându-se de mână, care se uitau în jos. Sigur erau de unde vin şi eu, îmi zic eu dându-mi seama după halatul alb, zdrenţuit şi murdar de pământ de la mersul prin pădure. Cei doi se uită în jur, dau şi mă fixează cu privirea. Ochii lor păreau distanţi, parcă nici măcar nu erau acolo, expresia lor nu arată nici o emoţie, nimic, doar o fiinţă de lut care se uita la mine.

-NUUUUUUUUU!!!!!!!!!!!!!! strig eu fără efect.

Cei doi au sărit în acelaşi timp cu privirea întoarsă către mine. Poate de asta nu arătau nici o emoţie. Ştiind că urmează să mori, singurul lucru care îl mai poţi face e să vezi asta cu ochii tăi şi nimic mai mult. Nu! îmi zic eu. Acele persoane erau deja moarte de mult timp, după cum se părea, au picat testul. Sau poate că nu, faptul că au mai avut un pic de raţiune încât să-şi i-a viaţa a arătat că nu cedaseră complet. Hm, ce idioţenie, studiul examinării limitelor psihicului uman sau SELPU. Stai, de unde ştiu aşa ceva? Deodată o durere subită mi se instaură în tot capul şi mă văd urlând şi zvârcolindu-mă pe jos de durere.

-Pe aici, am auzit ceva!

Erau cautătorii, sigur zgomotul făcut de mine m-a dat de gol. Glasul lor m-a făcut să mai uit de durere aşa că m-am ridicat repede în picioare cu capul încă zvâcnind şi m-am apucat să caut un loc în care să mă ascund. Următorul lucru pe care îl ştiu era că mă vedeam trântit într-o baltă de nămol cu inima bătându-mi nebuneşte în speranţa de a nu fi descoperit. Durerea de cap devenea din nou din ce în ce mai puternică, fiind un adevărat chin până şi suportarea pulsului inimii. Datorită durerii şi probabil şi a fricii am leşinat.

Nu ştiu câte ore au trecut de când leşinasem că puteam să aud cum un lup urlă în apropiere, ceea ce mă şi trezi din somn. Mi-am amintit rapid ce s-a întamplat până acum şi am dat cu mâna pe sol să văd dacă încă mai sunt în nămol, iar din câte se părea, eram. Asta însemna că încă nu am fost prins de căutătorii. ÎNCĂ! Mă ridic în genunchi şi îmi frec ochii de noroi ca să îi pot deschide. Era deja noapte, luna strălucind slab pe bolta cerească. Mă uit împrejur ca să mă acomodez cu întunericul, dar chiar şi după câteva minute nu puteam să văd mai departe de câţiva metri de mine. Urletul lupului rupe din nou tăcerea pentru câteva secunde. Tresar la gândul că s-ar putea afla pe lângă mine şi mă urc repede în cel mai apropriat copac.

-Repede pe aici, ceva s-a mişcat.

Aş fi sperat să fie un pădurar care a venit să mă caute, să mă scoată din toată chestia asta, dar ştiam ca sunt căutătorii şi ştiam că se îndreaptă în direcţia mea. Încerc să mă urc cât mai încet în copac fără să se audă foşnetul frunzelor şi odată ajuns la o înălţime considerabilă la care speram că nu pot să mă vadă, rămân nemişcat. Imediat, se instaurează din nou linişte, singurul lucru pe care îl mai puteam auzi fiind bătaia propriei inimi.Poate că s-au dus în direcţia greşită, îmi spun eu cu o ultimă urmă de speranţă rămasă în mine.

-În direcţia asta! se rupe de-odată tăcerea.

Imediat o armată de paşi se îndrepta în direcţia mea. Nu ştiam ce să fac, m-au descoperit! Dar cum, aveau cumva vreun dispozitiv de detectare? mă întreb eu. Cu fiecare pas îi puteam auzii cum se aproprie de locaţia în care mă aflam, chiar şi aşa am decis să rămân ascuns în copac, sperând că nu o să-şi dea seama unde sunt.

-E sus în copac! strigă un bărbat alergând.

La auzul acestor cuvinte, fără să mai gândesc, am sărit direct jos. Paşii se apropiau din ce în ce mai repede către mine. Imediat mă apuc şi o iau la sănătoasa în direcţia opusă de unde se auzeau ei.

-Repede, încearcă să fugă!

Aş fi încercat sa alerg mai repede, dar datorită întunericului nu puteam să văd prea bine pe unde merg, în mare parte lovindu-mă de toate crengile care le întâlneam în cale, dar asta nu continuă pentru mult timp, că mă vedeam din nou ajuns la prăpastie. Alerg până la marginea ei şi mă uit în jos. Datorită întunericului nu puteam să-mi dau seama cât de adâncă e.

-Uite-l acolo, nu-l lăsaţi să se arunce.

Căutatorii au reuşit să mă urmărească şi doar o distanţă de câţiva metri se mai afla între mine şi ei.

-Prindeţi-l!!

Într-o fracţiune de secundă mi-am dat seama că aş fi mai fericit dacă mor acum decât să mai trăiesc încă odată acele experienţe. În următorul moment picioarele mele s-au desprins de sol, luându-mi avânt în neant.

-Aaaaaaaaaaaaaa!!!! mă ridic rapid în capul oaselor speriat şi plin de sudoare. Mă uit debusolat în jur încercând să-mi dau seama ce se întâmplă. În încăpere era linişte, doar de afară se puteau auzii greierii cântând. Arunc o privire rapidă asupra mâinilor şi a hainelor de pe mine. Purtam o pijama lungă si nu păream să am nici o zgârietură sau vreo urmă de pământ pe mine. Din câte se părea mă aflam pe pat într-o cameră. După câteva secunde realizez că asta este camera mea. Să fi fost totul doar un vis? mă întreb eu. Dar totul a părut atât de real!

Mă ridic din pat şi ies din încăpere. Lângă ea se afla cea a părinţilor. Întru în camera lor şi observ că dormeau liniştiţi. Văzând că totul este în regulă, ajung la concluzia că totul a fost doar un coşmar foarte urât şi mă întorc înapoi în pat să dorm.

-Se pare că subiectul 30 şi-a revenit la starea normală.

Şi fără să realizez ce am auzit, am adormit.