de la capăt

scindare

Uneori fragmente din poveștile create ies din pagină și pun la cale o furtună zdravănă. Și-atunci orașul de beton se înclină în fața furiei și a pasiunii. De la fereastră eram în siguranță și parcă îmi imaginam sufletul captiv între pomii verzi și tineri, tei parfumați, înfloriți dimineața. În cer, fulgere apăreau de nicăieri doar pentru o secundă și dispăreau, după ce zgâriau noaptea și o răneau. Totul a început cu avertismente subtile, apoi a continuat cu lumină și cu sunet, cu un vânt minunat. Mă închipuiam ca fiind parte din ea, iar o picătură mi-a alunecat pe obraz. Nici nu știam ce a fost - lacrimă sau ploaie? Aveam nevoie de o astfel de furtună în care să alerg. Dar ea a trecut mai departe să dezmeticească și alte spirite. A lăsat în urmă doar un aer răcoros, un parfum unic și câțiva stropi uitați.

Îmi plăcea să stau în întuneric, cu fereastra larg deschisă și să miros frigul, să las toți acei demoni ce zburau pierduți printre ramuri înghețate să intre în camera albă, pentru ca mai apoi să îmi intre sub pielea palidă prin care curgea tot ce mai rămăsese viu și cald în mine. Și ascultam noaptea, ascultam liniștea, atât de diferită de tot ceea ce simțeam - o luptă zgomotoasă, haotică și pulsatilă. În cele din urmă așa simțeam că îmi găsesc echilibrul pierdut... dăruindu-mă întunericului rece și amestecând liniștea cu haosul. Singurătatea nu mă deranja mereu. De cele mai multe ori era chiar plăcută... asta până când mi-am amintit. Până când m-am văzut pe mine, cea de acum ceva vreme, mi-am revăzut privirea plină de dragoste și de căldură. De ce trebuie acum să caut scurte momente de introspectivă liniște?

Adevărul este însă că propria mea călătorie a început cu mult înainte de el și de mine însămi. Eu nu sunt decât o parte dintr-un imens tipar ce se împletește pe sine de-a lungul generaților, de-a lungul veacurilor în spațiul fără sfârșit. Dar descoperirea cea mai îngrozitoare rămâne, desigur, să te știi într-o stare de dependență totală față de altul, să înțelegi că cineva ți-a devenit atât de absolut indispensabil, încât centrul de greutate al universului tău nu mai este plasat în tine, ci în el.

Oare sufletul ar putea fi vreodată măsurat în grame? De exemplu, cât ar însemna zece grame de suflet? Sau ce ne-ar mai rămâne de făcut când el se fărâmă și devine praf dureros de dulce? Aveam impresia că totul a început cu el și de la el, dar adevărul este că prezența sa a fost asemeni unei furtuni cu rolul de a mă face să văd realitatea. Mi-a spus că cele mai interesante, dificile și răscolitoare întrebări nu au semnul întrebării la sfârșit. Și mi-a oferit anumite răspunsuri, apoi a plecat ca și cum timpul pe care trebuia să îl petreacă cu mine era limitat. După ce a trecut atâta vreme în care mă obișnuisem cu cineva, în momentul în care a plecat mi s-a părut că și eu am fost dusă odată cu el.

Mă simțeam absurdă și neglijentă, tristă și confuză, obosită de gravitatea și lipsa de finalitate a propriilor gesturi, singură... Mă imaginam alergând în cerc, nebunește, ajungând invariabil în punctul de plecare (infailibilă lege a cercului), căutând să mă înscriu pe o altă traiectorie, nereușind, pornind iar pe cea veche, călcând apăsat prin locuri devenite comune, revoltându-mă, devenind supusă, acceptând pentru o clipă ceea ce iar se întâmplă, revoltându-mă din nou, încercând să mă eliberez de o povară necunoscută, nereușind, încercând să fug de mine însămi, nereușind... Devenise coșmar și nu puteam să mă trezesc și să îmi spun că totul este altfel , că realitatea este departe de bizareriile astea, că eu sunt departe de ele. Nu reușeam să mă conving că este un vis și mă sufocam paralizată de neputința de a depăși cumva momentul. Și mereu o luam de la capăt. De necrezut cum reușeam de fiecare dată să repet fără abatere traiectoria, arhicunoscută de altfel. Și în loc să depistez cauzele și să mă lupt cu ele, mă lăsam anihilată de efecte, mă rătăceam în ceața non-răspunsurilor, în reverii nepermise, în gesturi nefinalizate, în neputința de a accepta un alt sens, o altă cale, în frica de a o face... Și undeva trebuia pus un punct. Și el trebuia să fie net, definitiv, irevocabil. Pentru că nu se putea trăi așa la infinit. Era o sinucidere lentă și în final te trezești, aiurea, că nu știi de ce s-a întâmplat, că nu înțelegi de ce „tu" nu mai ești „tu", cum de te-ai pierdut, cum de te-ai consumat în neîntâmplări, unde îți este propria identitate.

Și am știut că trebuia să fac o alegere: fie mă lăsam anihilată de singurătatea apăsătoare care mă înconjurase în tot acest timp, fie mă luptam cu propriile mele amintiri în încercarea de a mă regăsi. Așa că m-am ridicat de la fereastra pe care privisem atât de mult cum se desfășurau viețile altor oameni și am încercat să mi-o desfășor pe a mea. Scândurile parchetului scârțâiau sub pașii mei spre pianul din mijlocul încăperii. Cumva, muzica a reprezentat un mijloc de evadare din tot acest haos.

M-am oprit lângă capacul prăfuit și l-am ridicat încet. Am dat la o parte bucata de stofă care proteja claviatura și mi-am lăsat degetele să alunece peste clape. Nici un fel de sunet, dar la fiecare mișcare a degetului o posibilitate de sunet. Când am atins ultima clapă, atunci doar am îndrăznit să o fac să sune. Și întreg universul meu a părut că s-a încadrat perfect în infinitatea acelui ecou. L-am ascultat cum vibrează în noapte ca o piatră care cade într-o apă și face să apară la suprafață cercuri din ce în ce mai mari care se șterg unul câte unul. Sunetul s-a îndepărtat puțin câte puțin până n-a mai rămas decât o șoaptă la granița orizontului, între sunet și tăcere.

Am apăsat încă o dată pe clapă și am auzit-o din nou, vibrând ușor, nu numai în afara mea, dar și în mine, în carnea și oasele mele, până acolo unde sfârșește trupul și se înfiripă altceva mai nelămurit. Și atunci, în liniștea aceea, în sunetul care te făcea să auzi liniștea, am descoperit că există posibilitatea de a depăși toate astea.

Nu am uitat niciodată acele momente, însă cu timpul am învățat să trăiesc cu ele. Și acum mă bucur să îmi amintesc cum a fost viața mea alături de el, în loc de a-mi imagina ce ar fi putut fi. Deoarece îndoiala că se putea să avem un viitor împreună ar fi fost mai apăsătoare ca despărțirea în sine.

Uneori... aș vrea ca ziua să fie mai lungă. Iar noaptea și mai lungă. Îmi plac serile de vară care miros a tei. Îmi plac serile de vară după o după-amiază furtunoasă.