JUST FRIENDS

Prefață

15 iunie 2017:
—Domnișoară, sunteți bine? Mă întreabă cu sufletul la gură asistenta care părea mult mai speriată decât eram eu.
—E încă inconștientă, duce-ți-o la urgențe în clipa asta! Țipă un om a cărui voce nu o cunoșteam.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să închid ochii fusese tata într-o baltă de sânge. Era fix lângă mașina lui, acum distrusă. O camionetă veche, primită de Crăciun din partea bunicilor.
Am ignorat cu toată puterea vocile care spuneau că nu mai există nicio șansă pentru el, și totuși auzeam cu disperare asistenta care mă implora să deschid ochii.
—Deschide ochii puișorule, haide, știu că poți.
Nu puteam. Nu voiam. Știam că dacă am să deschid ochii o durere fără de margini m-ar copleși și m-ar duce în abis. Oare exagerez? Oare sunt deja moartă? Având în vedere că simțeam cum se zdruncină ambulanța la fiercare doi metri mă făcea să cred că eram cât se poate de vie.
Drumul până la spital părea să dureze o veșnicie.
Brusc, mintea mea a luat-o la goană către mama. Nu voiam să îmi imaginez reacția ei când avea să mă vadă în spital, când avea să-l vadă pe mult iubitul ei soț în spital.
După alte câteva clipe în care socoteam șansele să fiu moartă am simțit cum patul începe să se miște cu mine. Medicii păreau speriați și șopteau de la unul la altul în jurul meu. Apoi aud un țipăt. Un țipăt familiar. Încercam din greu să îmi dau seama ce spune, și când aproape m-am dat bătută, am auzit numele tatălui meu.
—HENRI A...
Am deschis ochii, am tras aer în piept și m-am săltat în fund. Mama alerga pe coridor spre mine, plină de lacrimi și cu machiajul scurgându-i-se, iar, pentru o secundă chiar m-am simțit vinovată că stăteam așa comod pe patul ăla.
Mai aud încă un țipăt, apoi simt o înțepătură în brațul stâng.
Imaginea mamei dispăruse, toate șușotelile erau acum surde.
Murisem?