JUST FRIENDS

Bunicuța D.

15 iunie 2018:
Bunicuțo D,
Astăzi se împlinește un an de când Cerul a decis că are nevoie de un sufelet cald și blând, așa că, fără să stea pe gânduri, a trimis pe Pământ un ucenic, pe care l-am numit Ucenicul (știu, foarte inspirațional), să ia acel suflet de care nu dispunea. Și, ca să nu te mai țin în suspans, l-a luat. Nu cred că este nevoie să îți spun ce suflet a luat. Ți-am vorbit deja despre accident. Despre tata. Despre mine. Despre tot. Nu sunt senilă, cel puțin nu încă. Tocmai de aceea scriu în acest... poți să-l numești jurnal. Mă gândesc cât de repede trec anii, nici nu știi când Cerul te va vrea, sau când o să ajungi să uiți și ce ai făcut acum cinci minute. În fond, voiam să-ți spun că, deși a trecut un an, încă îl simt. De parcă ar fi chiar aici și mi-ar sufla cuvintele la ureche. De parcă el ar fi cel ce mă inspiră. Poate sună nebunesc, însă, o simt. Și tu știi cel mai bine asta. Sper ca atunci când vei citi asta, bunicuțo, să îți amintești.
          
Închid cu un sunet ascuțit caietul când Dean se apropie cu pași repezi spre canapeaua roșie pe care ședeam eu. Evită cu succes pata de suc de acum două zile și se așează la picioarele mele.
Părul lui blond-auriu este bine pieptănat, dacă nu l-aș fi cunoscut aș fi zis că este vopsit. Mama adesea spunea că avea părul străbunicului ei.
Poartă un sacou vechi, puțin scămoșit, pe care l-a primit de ziua lui din partea mamei în urmă cu doi ani. Nu mă surprinde niciun pic faptul că îi este bun. Dean nu s-a schimbat deloc, tot același corp de vierme îl are. De parcă ar fi fost ținut captiv într-o peșteră și singura hrană primită era un bol cu furnici pișcătoare.
—De ce te holbezi? Întreabă el în cele din urmă.
Dau din umeri în semn că:  nu-știu-poate-pentru-că-arăți-ca-un-copil-al-străzii, iar el prinde imediat mesajul și își dă ochii peste cap de parcă îmi cititește gândurile.
—Nu mergi la festivitate?
—Ce festivitate? Mă încrunt de parcă n-aș știi despre ce festivitate este vorba.
—Aceea la care elevii merg de obicei la încheierea anului școlar.
—A, nu prea cred.
—Domnul Bob ar fi dezamăgit.
Stau puțin pe gânduri. Domnul Bob este echivalentul celui mai bun profesor și prieten din lume. Nu doar al meu, al tuturor, dar eu eram preferata lui.
—Mă duci cu mașina?
Dean chicotește de parcă spusesem Gluma Anului.
—Bineînțeles prostuțo. Acum du-te și schimbă hainele astea. Arăți de parcă ai trăit în canalizare.
Mă holbez timp de câteva clipe la el. Câteva clipe lungi în care mă abțin să nu sar pe el și să-i smulg șuvițe, șuvițe, din părul lui de vedetă Hollywood.
Mă întorc în sufragerie după ce mi-am tras pe mine o pereche de jeansi negri, spălăciți și un tricou de-al mamei cu o poză de-a lui Elvis Presley, iar Dean scoate un sunet de batjocoră. Îl ignor. În cele din urmă iese din casă trecând pe lângă mine, iar eu îl urmez.
Închid ușa camionetei vechi cu un scârțâit puternic. Dean se străduiește să pornească motorul. Trece peste situație cu un mârâit, ceea ce mă face să chicotesc.
—Mama a plecat de dimineață?
—Da, e vineri, Dol.
Scot un oftat puternic și îmi dau câteva șuvițe de păr castaniu după ureche.
—Aseară mi-a spus că vom merge la Târgul de Vechituri Lynwood.
—Și vom merge, după ce iese din tură. Sunt mulți pacienți în perioada asta, știi și tu, toți copiii sunt plini de gripă.
—Asta înseamnă că va fi destul de obosită.
Dean mă privește cu o tristețe copleșitoare. Zâmbea trist. Simțea exact ceea ce simțeam și eu și mă întrebam dacă știa că astăzi se împlinea un an de când avusese loc accidentul care l-a luat pe tata de lângă noi. Mă întrebam dacă își amintea serile de el, așa cum făceam eu, dacă îi simțea lipsa.
În cele din urmă nu conta ceea ce mă întrebam fiindcă niciodată nu m-aș fi întrebat cu voce tare. Gândurile rămâneau gânduri. Erau făcute să fie pierdute veșnic în taina uitării. Mă întrebam multe lucruri, însă doar câtorva le găseam un răspuns adecvat.
—Dol?
Aud vocea fratelui meu, însă o ignor. Și nu pentru că asta îmi doresc, ci pentru că mintea nu mă lăsa să mă despart de ea, să ne îndepărtăm. Mă ține captivă în propriul trup și mă chinuie de parcă nu ar fi a mea.
—Dol? Rostește el din nou și-și trece mâna prin fața ochilor mei.
Îl ignor din nou. De data asta mă apucă de umeri și mă întoarce spre el.
—Te simți bine? Se încruntă de parcă ar fi văzut o fantomă.
—Da, răspund scurt.
Coboară din camionetă și îmi deschide portiera, ajutându-mă să cobor. Văd în parcarea liceului o mulțime de mașini, unele noi, altele vechi, dar niciuna nu era atât de specială și ruginită precum era  a fratelui meu.
Personaje cunoscute îmi trec prin fața ochilor, se fac aproape nevăzute, iar undeva în spatele grămezii de oameni se află un băiat înalt, a cărui față se vede doar pe jumătate. Puteam să cunosc privirea aceea oriunde. Îmi zâmbește și-mi face semn cu mâna. Îi răspund înapoi cu un zâmbet, apoi încerc să mă retrag pe o bancă mai îndepărtată. Dean mă urmează, la fel și tipul înalt.
—De ce nu ai venit? Rostește el.
—Pardon?
—Ți-am făcut semn să vii.
Dau din umeri în semn de nepăsare.
—Las-o Will, s-a trezit cu fața la cearceaf.
Dean se uită când la mine, când la Will.
Will a fost, este și va fii cel mai bun prieten al fratelui meu. Putea fi foarte enervant dar și foarte caraghios, însă era un bun ascultător, și se purta cu mine de parcă eram surioara lui pierdută la naștere. Uneori mă făcea să mă simt protejată, uneori făceam glume despre pielea lui cu câteva nuanțe mai închisă, dar mereu mă simțeam în largul meu, și asta se întâmpla destul de rar cu alte persoane.
—Sper că nu te-am deranjat.
—Asta nu se va întâmpla în veci, Will, amice.
—Credeam că nu te voi vedea azi, aici.
—E o surpriză pentru amândoi.
—Mergem la cantină? Întreabă Dean.
—Sigur, răspunde Will.
—Eu nu vin, îl aștept pe Domnul Bob.
—Ești sigură surioară?
—Foarte sigură.
Dean și Will se îndepărtează până le mai văd trupurile ca fiind niște furnici în îndepărtare.
După câteva momente lungi de așteptare scot telefonul din buzunar și o apelez pe mama, care răspunde abia  la al doilea apel.
—Da scumpo!
—Hei... Mamă, mă întrebam... Aseară mi-ai spus că vom merge la târg.
Urmează o scurtă tăcere după care îmi răspunde.
—Sigur că vom merge scumpo, unde ești? Vin să te iau.
—Mm, te aștept în fața liceului.
—În regulă, ajung în zece minute.
Trag adânc aer în piept. Mă gândesc    dacă mama știe că astăzi se împlinește un an de la decesul tatei. Mă îndoiesc că nu știe, până la urmă a fost soțul ei. Eu aș știi.
Îl văd pe domnul Bob intrând în liceu și mă abțin cu greu să nu alerg după el. Avea părul aranjat, pieptănat pe o parte, și purta un sacou gri, unul dintre cele mai bune. Desigur, dânsul avea doar sacouri bune.
Îmi trec părul pe după ureche și îmi privesc reflexia în ecranul de la telefon.
Mama ajunge destul de repede și mă gândesc dacă plănuia dinainte să plece de la spital.
Mă urc în mașina ei roșiatică, iar ea mă salută cu un zâmbet.
—Arăți bine. Vocea ei sună caldă și liniștită.
—Știu, lui Dean nu i-a plăcut.
—Fratele tău nu are gusturi, scumpo.
Chicotesc în timp ce mama pornește motorul.
Ajungem repede la târg.
Mă simt oarecum vinovată că Dean nu se află cu noi dar îmi trece repede acest gând. Pe de altă parte sunt fericită că împart câteva ore doar eu cu mama.
Trecem pe lângă un fast-food iar ea își cumpără o porție mare de cartofi, eu, în schimb mă mulțumesc cu o sticlă de apă plată.
—Astăzi a venit un tătic împreună cu un băiețel, iar băiețelul spunea că își dorește să se înroleze în armată ca să își servească țara așa cum o face tatăl său. Spune mama cu zâmbetul pe buze în timp ce înfulecă câțiva cartofi.
—Hm..., fac eu.
—Și mi-am amintit de tine, când erai micuță și spuneai aceleași lucruri, dar cu cât creșteai mai mult ți se părea că e o prostie.
Un zâmbet îmi trece voios pe buze. Îmi aminteam de asta. Eram atât de distrasă de faptul că tata fusese în armată, încât ideea îmi surâdea. Apoi am crescut, iar lucrurile nu au mai stat astfel.
—Astăzi se împlinește un an, mamă.
—Știu scumpo. Vrei să mergi... Face o mică pauză apoi continuă. La cimitir?
Dau din cap în semn că nu.
Nu fusesem la mormântul tatălui meu decât în ziua în care a fost înmormântat. Nu eram pregătită. Niciodată nu eram.
Mama înțelegea motivul pentru care nu voiam să merg. Probabil ea deja fusese, stătuse acolo, mângâindu-i și sărutându-i crucea, așa cum nu puteam eu.
Salariul mamei nu era amețitor, uneori nici că ne ajungeau banii, era nevoie să împrumutăm de la vecinul nostru, Ralph.
După ce mama își termină porția de cartofi intrăm într-un magazin cu haine de modă veche. Ea își cumpără o pălarie disc, iar eu îmi cumpăr o șapcă asemănătoare cu cele de la Forțele armate ale Statelor Unite ale Americii.
—Aș dori să o port și eu.
Mama folosește privirea aceea de parcă îi era ciudă, și îmi dau seama că, dacă ar fi văzut ea prima șapca, ar fi luat-o fără nicio îndoială.
—Nu cred că aș putea să mă despart de ea.
Îmi aruncă o privire ucigătoare.
—Dar tu porți tricoul meu cu Elvis! se plânge de parcă ar fi un copil de șapte ani.
—Ție nu îți mai vine, ai sânii mici acum.
—Ei, asta este! Doar nu pot fi două femei cu sânii mari în familie, Dolores.
Nu voiam să-i spun că sânii mei nu sunt mari, ci că sunt potriviți pentru vârsta mea, pentru că o încântă ideea de a crede că eu mă transform în ea. Înaltă, picioare lungi, părul șaten și moale, obrajii rozalii. Timpul nu trecuse atât de greu peste ea. Încă era frumoasă, tata iubea frumusețea ei. O pupa pe frunte și îi spunea ce zâmbet minunat are, aproape în fiecare dimineață.
Îmi pun șapca în cap doar ca să mă laud în fața ei, iar ea scoate un mârâit care ne face pe amândouă să chicotim.
Ne oprim pentru câteva secunde  lângă o rulotă cu tacco.
Un bărbat înalt, mai înalt decât Will, cumpără un trandafir alb și-l ține între două degete. Îi mulțumește doamnei de la florărie, apoi izbucnesc amândoi în hohote de râs.
Pentru câteva secunde îmi îngheață inima. Niciun bum-bum. Nimic. Purta o pereche de ghete identice cu cele în care a fost îngropat tatăl meu, cele de armată.
Mă opresc din gândit ca și cum aș fi apăsat butonul roșu din mintea mea pe care scrie ATENȚIE, PERICULOS, și încep să alerg, și să alerg de parcă aș fi alergat pentru propria-mi viață.
O aud pe mama țipând în urma mea, dar, cum mintea mea nu funcționa, am decis să nu o ascult.
Am văzut în treacăt cum unii oameni se oprise să mă privească, de parcă ceva grozav avea să se întâmple. Ei, și chiar aveau dreptate.
M-am năpustit asupra bărbatului. De aproape avea părul negru și lucios precum smoala, însă nu am apucat să văd prea mult, căci s-a dezechilibrat și a căzut peste standul femeii micuțe care vindea flori.
L-am zgâriat pe gât, nevrând, iar el a scos un mic țipăt. Îl strângeam atât de tare încât aveam impresia că mă sufoc. Strigam la el tată, deși nu mai eram atât atât de sigură că era tata. Am simțit niște mâini care încercau din răsputeri să mă dezlipească de Bărbatul Ghete, însă fără folos.
Încep să plâng, dar nu-mi dau drumul la minte, și stau în continuare lipită de el.
Acum oamenii aveau la ce se uita.