JUST FRIENDS

Confuzie

Deschid ochii fără prea mare efort. Adevărul e că niciodată nu mă chinuiam să mă trezesc, era un obicei trezitul de dimineață.
O nouă zi, o nouă aventură.
Mă uit pe fereastră și îl văd pe domnul Ralph udând florile și jucându-se cu Mal, pisica lui.
A numit-o Mal după numele soției sale: Mal Walther, care a decedat cu patru ani în urmă.
Zâmbesc în neștiire gândindu-mă la ciondănelile dintre cei doi, înainte ca dânsa să fie diagnosticată având cancer mamar.
Mereu am avut impresia că între ei doi exista un sentiment puternic de dragoste. O dragoste cumplită care te consumă, și te face slab, altfel n-aș fi putut să-mi explic de ce se certau pentru cine ar trebui să ude florile dimineața, sau pentru cine a lăsat ușa descuiată la garaj, apoi de fiecare dată el o lua prin surprindere cupărându-i dulciuri și dropsuri, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, și sfârșeau prin a se îmbrățișa.
Părea exact genul de lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna, până când Ucenicul a luat-o pe Mal și i-a golit sufletul bătrânelului Ralph.
Mă întrebam dacă el și-ar dori să moară doar ca să fie din nou aproape de ea.
Îl văd scoțând o cutie cu dropsuri din buzunar. Îi aruncă una pisicii, și pe restul le îndeasă în gură.
Mă îmbrac cu o pereche de pantaloni largi și vechi, pe care îi cumpărasem anul trecut de la târg, și o bluză cu mâneci scurte.
Îmi pun rucsacul pe umeri și mă strecor pe hol, pe lângă camera lui Dean, apoi în sufragerie, și ies afară. Îmi dau seama că mama e la spital, iar Dean doarme buștean.
—Bună dimineața, strig din răsputeri ca domnul Ralph să mă audă, dar el mă zărise deja.
Îmi face cu mana, apoi se întoarce la florile lui.
—Cum vă simțiți? Întreb când mă apropii mai mult de el.
—Nu e treaba ta, gâză.
O iau pe Mal în brațe si o mângâi după urechiușe, iar ea toarce fericită.
—Ia-ți mâinile de pe comoara mea! Se răstește el și mă face să chicotesc.
Isteria domnului Ralph a fost dintotdeauna prezentă, dar în adâncul sufletului său, știam că mă iubește.
O las jos pe Mal iar ea îmi mângâie piciorul și se fâțâie pe lângă mine.
Dau să plec dar vocea domnului Ralph mă oprește.
—Vrei un drops?
Zâmbesc.
Mereu mă întreba dacă vreau un drops, niciodată nu luam.
—Nu, mulțumesc.
—Foarte bine, mai multe pentru mine.

Iau metroul până la Târgul de toamnă Lynwood și intru în câteva magazine cu benzi desenate, dar nu-mi cumpăr nimic.
Ajung până la florăria pe care o stricasem și o văd pe micuța femeie încercând să-și repare standul. Pentru un moment simt o milă cumplită. Eu eram cea care distrusese afacerea ei. Poate acea femeie trăia doar din florile pe care le vindea pe zi.
Mă îndrept într-acolo hotărâtă să-i dau o mână de ajutor.
—Bună ziua, aveți nevoie de ajutor?
Femeia mă privește confuză, de parcă ar fi fost imposibil ca cineva să-i ofere ajutorul.
—Tu ești fata care mi-a distrus florăria! Spune ea ca o concluzie.
—Da, dar regret, eu...
Îmi arunc privirea dincolo de femeia micuță din fața mea și văd pe cineva cotrobăind printre florile ei.
—Cineva vă fură! Spun eu.
—Ce tot spui?
Arăt cu degetul chiar dacă femeia pare să nu observe.
Trec dincolo de ea până la stand, unde erau puse două ghivece mari pe de-o parte și de alta, și mă aplec deasupra lui.
—Ce crezi că faci aici? Spun, iar persoana se ridică în capul oaselor privindu-mă insistent.
Încremenesc.
Bărbatul Ghete stă drept în fața mea, după standul de flori, și mă privește încruntat. Își trece limba peste buze și pare că vrea să spună ceva, dar nu spune.
Înghit în sec.
—Tu... rostește el într-un final, și își atinge gâtul unde era bandajat.
—Uite, îmi pare rău, te rog nu suna la poliție.
Văd un mic zâmbet în colțul gurii sale.
Mai stăm câteva clipe privindu-ne în ochi până devine prea ciudat, iar el se întoarce cu spatele la mine.
Are o mică pată de pământ pe tricou.
—Cred că asta îți aparține. Spune el fluturând șapca mea în mână.
Îmi crește sufletul, inima mi se accelerează, iar mintea încearcă să nu o ia razna.
Îmi întinde cu grijă șapca, dar eu n-o iau.
—O vrei sau nu?
Încuviințez, iar el mi-o pune pe cap.
Zâmbește.
Zâmbetul lui e atât de senin și de cald, încât aș putea sta o viață întreagă să-l privesc.
—Mulțumesc. Spun eu sperând să nu roșesc în obraji.
—Ești bine?
Fiecare cuvânt pe care îl rostea avea o intensitate aparte. Îmi întorcea inima pe dos apoi o împărțea în mii de bucățele doar pentru a le lipi la loc și a repeta acest procedeu pentru o eternitate.
Încuviințez din nou.
Încercam să-i ghicesc vârsta, însă nu-mi puteam da seama câți ani are.
—Îmi permiți să te întreb ce s-a întâmplat ieri?
—Da, răspund.
Își strânge buzele, dar o face într-un mod copleșitor.
—Ce s-a întâmplat ieri?
—Nu știu. Încerc să privesc în gol fără expresie, însă ochii mei zâmbesc exact așa cum nu pot eu.
—Eu tocmai plecam, pot să te însoțesc? clipește des așteptând să-i răspund, parcă având sufletul la gură, iar eu eram la fel de curioasă ca și el de răspuns.
„—Hai Dolores, spune-i nu, e un străin“, spune creierul meu.
„—SPUNE DA, E ȘANSA TA! “, spune inima mea.
Pe cine ar trebui să ascult?
Inima mea apasă pe butonul ATENȚIE, PERICULOS din mintea mea. E o luptă cruntă între ele, până când, decid ce-i benefic pentru mine.
—Desigur.
Regret imediat cuvântul rostit însă el deja se scutura pe tricou și vorbește cu micuța femeie. În loc să ocolească standul, trece peste el ca și cum ar zbura. Când ajunge cu picioarele pe pământ se  dezechilibrează și aproape cade, însă se sprijină cu mâna de pavele.
Mintea mea râde în hohote, iar inima se topește de parcă ar fi fost ea în locul lui.
Câteva șuvițe îi alunecă pe frunte și-l face să pară boschetar, iar tricoul lui murdar nu-l ajută deloc.
—Ai avut noroc fetițo cu acest tânăr băiat. Spune micuța femeie înainte să plecăm.
—Mulțumesc, îi spun tânărului băiat.
El mă privește rușinat, cu o flacără intensă în obraji.
—Îmi datorezi o cafea.