Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Descriere
„Faptul că filozofia nu este o abstracţie rece, ci trăire, suferinţă şi sacrificiu pentru omenire îl ştia Nietzsche prea bine, şi a fost pentru el un exemplu. A fost condus în sus spre gheţarii erorii groteşti, dar viitorul era, în realitate, tărâmul iubirii sale, iar generaţiilor următoare, nouă, a căror tinereţe îi datorează infinitul, Nietzsche le va apărea ca o figură de un tragism plăpând şi onorabil, înconjurat cu flăcări de fulgerul acestei schimbări de epocă.“ (Thomas MANN) Cine se luptă cu monștri trebuie să ia seama să nu se transforme la rândul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adâncul tău. Vanitatea noastră ar dori ca, din tot ceea ce facem, tocmai lucrul care ne reușește cel mai bine să fie considerat cel mai greu de realizat. Asta explică originea multor sisteme morale. Lucrurile făcute din dragoste au loc întotdeauna dincolo de bine și de rău.
Recenzie
“Dincolo de Bine si de Rau” e una dintre capodoperele lui Friedrich Nietzsche. Problemele filosofice au in cazul lui o motivatie foarte personala, raportandu-se la propria persoana. Pentru a-i intelege opera, se cere inainte de toate o lipsa de prejudecati. Nietzsche cere lectorului sa se identifice cu starea lui filosofica morala, sa simta dispret sau entuziasm pentru ceea ce simte si el. Fondul temperamentului sau ni se reveleaza in primul rand prin adancul dispret ce-l simte fata de cultura contemporana lui. O religie care ne indeamna a avea mila de toti neputinciosii, o stiinta croita pentru toate capetele, constituie in viziunea lui Nietzsche o cultura nedemna de adevaratul om. In partea intai, despre prejudecatile filosofilor, Nietzsche arata ca stradania filosofiei de a descoperi adevarul trebuie inlocuita cu un POATE de care se va ocupa un nou val de filosofi pentru ca, de exemplu, Nedeterminatul poate fi superior Determinatului. Admiterea neconditionatului, a neadevarului ne situeaza dincolo de bine si de rau. Nietzsche considera ca toate conceptiile filosofice sunt rezultatul intuitiilor determinate de o dorinta pe care o apara. El critica toti filosofii pentru ca vad dincoace de ceea ce este, se intorc indarat in timp ce el spune sa aspiram dincolo.” -- Corina Vlase.
Primele pagini
Voinţa de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filozofii de până acum au vorbit cu veneraţie: ce de probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - şi, totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuieşte de fapt la „adevăr“? - În fond, noi am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe, - până când, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neştiinţa? - Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră, -- sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip? Şi care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme şi de întrebări. - Şi fi-vom oare crezuţi? - ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent, - că noi suntem cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în faţă, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, şi poate că nici nu există vreun altul mai mare. „Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine“ - acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ -- O astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“ se străduiesc ei către „ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea nu sunt cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului, s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase „poate“? Pentru aceasta trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului. - Şi o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filozofi.
