Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Idiotul de F.M. Dostoievski este romanul unei perpetue surprize, al nehotărârii şi al reacţiei convulsive a umanului faţă de faptele unei societăţi violente care, în lipsa raţiunii, se conduce după instinct şi patimi. Întors la Sankt Petersburg după un lung tratament la un sanatoriu din Elveţia, prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin este luat în râs de înaltă societatea a oraşului, care îl socoteşte sărac cu duhul. Mâşkin se poartă mereu cu o sinceritate stângace, luată de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. În puritatea lui, Mâşkin se simte atras, din motive diferite, de două femei de situaţii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstită”, de familie bună, de care e îndrăgostit, şi Nastasia Filippovna, femeia „compromisă”, de care prinţul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspiră. „Ideea principală a romanului este înfăţişarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum... Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creştine cel mai apropiat de desăvârşire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru că, în acelaşi timp, este şi ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slabă decât Don Quijote, totuşi imensă) este şi el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor...
Jean Valjean este şi el o tentativă puternică, dar trezeşte simpatia datorită teribilei sale nefericiri şi prin faptul că societatea este nedreaptă cu el. Pe când la mine nu există nimic, nimic asemănător...” - F.M. Dostoievski
Cartea a fost adăugată în lucrarea "1001 de Cărți de Citit Într-o Viață", coord. Peter Boxall.
Recenzii
"Al doilea roman amplu al lui Dostoievski reia tema „nebunului sfânt", persoana aparent naivă care este, de fapt, înţeleaptă. „Idiotul" este prinţul Mîşkin, un adevărat sfânt, epileptic, ca şi Dostoievski. îl cunoaştem pe Mîşkin la întoarcerea dintr-un sanatoriu elveţian în Rusia, pentru a sta cu o rudă îndepărtată, doamna lepancin, soţia unui general bogat. Plasată în anii 1860, în Sankt Petersburgul aflat în plină dezvoltare, naraţiunea urmăreşte impactul pe care îl are Mîşkin asupra familiei lepancin şi mediului lor social. Prinţul serveşte drept catalizator al conflictului dintre ipocrizia socială şi emoţiile pe care aceasta le ascunde, în chestiuni legate de bani, statut social, sex şi căsătorie. Ca orice bun roman rusesc, Idiotul are o listă lungă de personaje şi abundă în intrigi şi pasiuni, totul pe fundalul prezentării burgheziei în formare. în debutul romanului, Mîşkin se împrieteneşte cu bogatul şi voluntarul Rogojin, un tânăr total opus lui. Cei doi bărbaţi ajung însă sâ rivalizeze la afecţiunea Nastasiei Filippovna, o orfană adoptată de generalul Toţki care, după cum se sugerează, ar fi violat-o când era adolescentă. Statutul ei, ca femeie decăzută, este deci îndoielnic, dar Mîşkin, care desluşeşte în mod straniu firea oamenească, o percepe drept un suflet chinuit; între ei apare o legătură spirituală, în puternic contrast cu patima lui Rogojin. Care este relaţia, se întreabă Dostoievski, dintre spiritualitatea eterică, adesea insuportabilă a lui Mîşkin, şi pasiunea primitivă a lui Rogojin?" -- Doug Haynes, lector de literatură americană la Universitatea din Sussex „Poate cea mai cunoscută sentinţa dostoievskiană din romanul Idiotul este formula unei utopii estetice: «Frumuseţea va mântui lumea». Este una dintre temele «serioase, erudite, sublime», alături de altele cât se poate de «realiste», cum ar fi pedeapsa cu moartea sau situaţia economică a Rusiei, care îl obsedează pe eroul principal. Nu se poate să faci parte din «lumea asta», din înalta societate rusă, dacă pui atâta suflet în propriile-ţi idei. Rişti să nu ai aderenţa la ea, să fii luat drept un «idiot». Ceea ce cu prinţul Mâşkin se şi întâmplă.” - Emil Iordache ”Eram foarte tânăr când, citind pentru întâia dată Idiotul de Dostoievski, am descoperit pasajul final: într-o atmosferă care sugerează supranaturalul, Parfion Rogojin îl conduce pe prinţul Mâşkin în încăperea unde zace Nastasia Filippovna, căreia el, Parfion, îi înfipsese în inimă cuţitul. De unde îmi venea acel sentiment de linişte, de acceptare şi, în acelaşi timp, sentimentul de înălţare pe care oroarea momentului, departe de a-l exclude, îl confirmă? Sfârşitul Idiotului, imagine puternică a milei active christice, a dedicării totale omului viu, îmi pricinuise acel fior înălţător.” - Ion Vianu, Dilemateca
