2282-2362

Prieteni

Acțiune: Redirecționare energie suplimentară spre sistemele cerebrale de realitate augmentată.

Să nu îndrăznești să ma lași în locul ăsta! Tu adunătură de fiare vechi legate cu bandă adezivă și aduse la viață de... Stai puțin... Deja ai făcut-o, nu-i așa? Mi-ai pus activitatea cerebrală în stază?

Răspuns: Afirmativ. Simulările au indicat că inducerea unei staze neuronale e cea mai viabilă alternativă.

Cât am stat așa? Două ore, două zile, doi ani?

Procesare... Răspuns: Opt zile, cinci ore, șapte minute și patruzeci și nouă de secunde. Influxul de spritoni a fost neobișnuit de mare iar sistemele au trebuit să se adapteze situației.

Mă întreb ce se petrece acolo sus... Dar, oricum, înapoi la discuția noastră, nu pot decât să te felicit! Ai luat cea mai bună decizie care putea fi luată și m-ai scutit de așteptat opt zile, cel puțin în mod conștient. Deci, unde eram... O, da! După cum spuneam, S.C. repornește derularea, o perioadă importantă a copilăriei mele a fost momentul în care mi-am făcut primii prieteni. Subteranul era un loc singuratic și periculos, iar așezările umane rar depășeau treizeci de familii. De aceea locuitorii obișnuiau să se cunoască între ei, să formeze legături de prietenie sau, de ce nu, de dușmănie, astfel formându-se mici „clanuri" în cadrul așezămintelor. Familia noastră făcea parte dintr-o asemenea organizație, „Acordul Skarian", știu, mai pompos nici că nu se putea, împreună cu alte cinci familii. Odată la câteva zile avea loc un fel de întrunire între toți capii familiilor, în timpul căreia trebuiau să se discute despre problemele vitale ale Oazei, însă cel mai serios subiect auzit vreodată de mine a fost cel legat de împărțirea corectă și imediată a ultimei felii din tortul meu aniversar. Și celelalte familii aveau copii, însă eu nu prea m-am angajat în discuții serioase cu vreunul, de fapt, nu cred că am scos vreodată un cuvânt în preajma lor, probabil credeau că sunt mut... Însă asta avea să se schimbe cât de curând, chiar în ziua aia cu razia poliției de fapt.

Da, uite-mă intrând în bucătărie! Doamne, cât de scund eram, iar eu acum observ... Oricum, ăsta era un obicei destul de regulat în casa noastă, dimineața mă trezeam, dacă aveam cu ce mă spălam pe dinți, de spălat nici nu era vorba, apa fiind mai rară decât o pasăre Dodo, și mâncam în bucătărie. Mama nu era vreo mare bucătăreasă să știe să gătească nu știu ce mâncăruri exotice cu ingrediente găsite în groapa de gunoi, dar se descurca, cu puțin ajutor de la o vecină de-a noastră, Talia cred că o chema. M-am așezat la masa scundă făcută parcă special pentru mine și am tras pe nări mirosul îmbietor al supei de legume pregătite cu câteva seri înainte. Câțiva aburi jucăuși spiralau de deasupra masei compacte de apă, ulei, legume și mai știu eu ce punea mama, disipându-se în aerul rece al dimineții din subteran. O lingură mă aștepta așezată cu grijă pe flancul drept al farfuriei, câteva urme insignifiante de rugină decorându-i mânerul ușor de aluminiu. Am început să mănânc încet, analizând din niciun motiv camera, plictiseală probabil. Câteva dulapuri vechi se întindeau, lipite de zidurile bucătăriei. Eul meu de șapte ani nu avea nicio șansă să ajungă la ele, dar mama nu făcea decât să-și întindă puțin mâinile neobișnuit de lungi și deja deschidea o mică ușiță. Nu se ascundeau prea multe în spate, în principal câteva dulciuri păstrate pentru zile deosebite și în rest diferite ingrediente simple. Un aragaz găsit probabil printre dărâmăturile de afară și readus într-o stare de relativă funcționare, două tablouri abstracte, câteva cabluri ieșeau din spatele aragazului și reintrau în structura clădirii printr-un alt zid și desigur masa la care stăteam, situată în mijlocul camerei, formau restul decorațiunilor bucătăriei. Mama a trecut pe lângă mine și m-a mângâiat pe cap, ciufulindu-mi părul tuns în stil breton.