Dangerous

XII. FURTUNA IN SUFLET

Și asa s-a terminat și cu toată fericirea mea. De la iubire am ajuns la ură, de la zâmbet la lacrimi, de la sentimente la disperare.
Inima mea s-a împrăștiat în mult prea multe bucăţele ca sa mai poată fi reparată.
Mușchii îmi sunt înțepeniţi și corpul îmi e rece.
Am vrut doar să simt bucurie. Cine credea ca o sa ajung atât de rău?

Bineînțeles, după ce singurul fir de lumină de care atârnam s-a rupt, m-am pierdut într-un abis întunecat și fără sens.

Am ajuns la pământ. M-am afundat tot mai mult în întuneric. Toți cei dragi mie, însă, nu m-au observat. Ba chiar, mi-au pus pe brațe si problemele lor. Nu i-am refuzat niciodată. Le-am fost alături, i-am consolat, le-am dat sfaturi. Deși eu ma topeam pe interior, nu am zis nimănui. În timp ce ei cerşeau atenție din ce în ce mai mult, eu am tăcut și m-am retras in iadul din capul meu.
Iadul care ma ardea cu flăcări din ce în ce mai mari.

Au început criticile, supărările. M-au părăsit până și oameni care mi-au promis că o sa rămână lângă mine. Au plecat cu toții. De la primul până la ultimul.
Și eu? Eu nu am zis nimic. Voiam sa urlu, sa ţip, sa ma descarc.

În fiecare zi eram tot mai pustie. Cu fiecare clipă care trecea, fiecare vis era spulberat și fiecare părticică din mine a fost distrusă. Până a rămas doar ură.

Tot ce voiam era ca ei sa sufere. Sa ardă in iad si eu sa îi privesc zâmbind. Voiam sa îi vad cum se chinuie sa trăiască, la fel cum am facut eu în tăcere. Cum am plâns între patru pereți stranii, în întuneric. Cum mi-am distrus orice speranță în camera rece, unde lumina lunii pătrundea doar puțin, astfel alungând puțin din teamă.

Oamenii sunt răi. Oamenii o să te judece mereu, la fiecare pas pe care îndrăznești sa îl faci. O sa te judece daca mergi sau daca stai pe loc, daca plângi sau râzi, o sa te judece indiferent de calea pe care o parcurgi. Indiferent de statut, vise sau realizări.
Pentru că noi nu privim niciodata frumosul dintr-un om. Suntem atât de orbiți sa îl criticăm, încât uităm să îl analizăm si să vedem ce se ascunde în spatele unui zâmbet inocent.
Dar..de ce sa vedem calitățile atunci cand defectele sunt tot ce îi intereseaza pe ceilalți?

Așa ajungi la depresie, supărare, nervi. Din cauza oamenilor. Pentru ca ei pleaca fără sa se uite în spate. Pentru ca judeca.
Și o iei razna. Îți pierzi mințile si controlul si tot ce simți e doar dezamăgire și ură.

Neîncrederea ne-a distrus. Caracterul mârşav pe care toți il adopta doar pentru a fi ,,cool,, ne-a distrus.
Oamenii se distrug singuri. O fac cu neștiință, dar se întâmplă.

Și asa ți se schimba viața radical într-o fracțiune de secunda. Imaginea din ochii tăi se întunecă și demonul din tine îți domină mintea.
Așa ajungi să înnebunești din cauza oamenilor care sunt mult prea lași si mult prea aroganţi ca sa rămână.

Nu am rămas așa. Am stat, am meditat. Desenul îmi era obsesie. Era modalitatea prin care mă decărcam și mă exprimam. Asta si scrisul.

Am analizat bine situația și m-am motivat singură ca să mă ridic. Trebuia să reușesc.

În final, mi-am dat seama că daca stau și plâng dupa oameni care pleacă, o să treacă viața pe lângă mine fara sa am vreo realizare.
Așa ca mi-am încuiat sentimentele și am început să redescopăr totul. Bucuria de copil, inocența. Am început sa ma bucur de natură, de tot ceea ce se întâmplă. Am lăsat totul in urmă și mi-am zis ca trebuie sa reușesc, indiferent de cât de mult încearcă oamenii sau viața sa ma descurajeze.
Am continuat fără el, fără ceilalți. Doar eu. Nu am mai fost orbită să fiu perfectă pentru el sau alții.

Pe moment aveam impresia că durerea aceea o sa rămână la nesfârșit. Că potecile pe care merg o sa fie mereu întunecate și presărate cu gânduri demonice pline de ură.
Însă, mi-am dat seama că cine vrea sa rămână, o face de unul singur, nicidecum obligat. Și dintre zecile de prieteni am rămas cu unul singur. Unul loial, care m-a învățat ceva important. Nu inima alege. Nu inima simte, nu inima ia decizii, nu inima controleaza totul. Ci mintea. Mintea gândește, nu inima. Mintea alege. Inima e un simplu organ, care ne dă impresia ca e important, cand de fapt nu are vreo legatura cu sentimentele. Doar pompeaza sânge.
De aceea, daca vrei, poți.
Poți să ajungi departe. Chiar și atunci cand iadul se dezlănțuie in capul tău, da.

Astfel, ignorând oamenii, m-am regăsit pe mine printre umbre și gânduri rele. M-am recuperat si m-am decis sa readuc momentele din viața mea, atunci când el nu exista.
Și am reușit. Pe el..nu l-am uitat niciodată. Doar l-am îngropat adânc în gânduri. Acum când îl văd pe stradă sau la școală, îl consider un simplu om, un necunoscut. Din când în când, câte un gând mă întreabă de el, parcă sa se asigure ca nu l-am uitat complet. Dar cum ai putea sa uiți ceva atât de frumos? Frumosul combinat cu mister și cu ochi superbi.
De uitat nu se poate, dar poți sa ignori. Sa ingori și sa mergi mai departe. Pentru ca nu tot ce iubesti tu, trebuie sa te iubească.