Fostă campioană internațională la călărie, nevoită să îşi ascundă dorința de a se mai întoarce în şa din cauza mamei pe care o consideră vinovată pentru moartea tatălui ei. Ea nu crede în destin. Ea e realistă. Totuşi destinul îi face de petrecanie...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Şcoală nouă, lucruri rele”
Oficial este paisprezece septembrie. Oficial anul şcolar a început. Ultimul meu an şcolar. Stau pe canapeaua din sufragerie cu Cora pe picioarele mele, savurând gustul cafelei fierbinți pe care o sorb cu nesaț de mai bine de un sfert de oră. O cană mare, plină, cu două cuburi de zahăr, exact aşa cum îmi place. Sunt trează de la ora cinci, deşi trebuie să fiu la şcoală abia la ora nouă, iar acum este aproape şapte. Dacă ieri dimineață mă gândeam numai la faptul că şcoala trebuie să înceapă, ei bine, azi mă gândesc doar la descoperirea pe care am făcut-o în urmă cu nici treisprezece ore. Caleb este nepotul lui Anne. Asta îmi spune instinctul. Poate mă înşel, dar coincidențele sunt deja prea multe. Poza, hanoracul, faptul că ştie unde stau. Trebuie sa aflu dacă mă înşel sau nu. După-amiază îi voi face o vizită lui Anne. Da, asta voi face!
Înghit şi ultimul strop de cafea pe care îl mai am în cană şi mă îndrept spre camera mea, mai exact spre baie. Fac un duş scurt, sperând că aşa voi scăpa de tensiunea acumulată în ultimele ore. Nu merge. Acum mă aflu în fața dulapului, gândindu-mă cu ce să mă îmbrac. Fustă sau rochie în niciun caz. Cămaşă şi pantaloni de stofă? Prea formal. Adidaşi, blugi şi tricou? Prea sport. Iar privirea îmi cade pe cămaşă mea preferată. Cizme negre de toamnă, blugi de un albastru-spălăcit, maieu negru şi cămaşă roşie cu carouri: combinația perfectă. Mă îmbrac repede şi dispar în fața oglinzii. Îmi prind părul într-o coadă în vârful capului şi îmi aplic două pufuri din parfumul meu preferat, îmi arunc un caiet şi un pix în rucsac şi sunt gata.
Cobor din nou în sufragerie, iar mama mă aşteaptă pe canapea îmbrăcată exact ca o secretară. Hainele ei obişnuite pe care le văd de ani de zile: fustă, cămaşă, sacou şi pantofii negri cu toc.
— Gata? mă întreabă, aranjându-şi câteva şuvițe din cocul mult prea strâns pe capul ei mic.
— Gata! îi răspund, pupând-o pe Cora pe creştet.
Ies din casă şi mă îndrept spre grajd. Azi este mai cald decât a fost ieri şi ajung la concluzia că vremea în Chicago este foarte schimbătoare. Scarlette mă aşteaptă cuminte în boxa ei. O mângâi uşor pe creştet şi îi ofer un pupic scurt pe bot, căci glasul puternic al mamei mă cheamă la maşină.
— Urează-mi baftă, fetițo!
***
— Emoții? îmi vorbeşte mama după aproape o oră de mers cu maşina.
Suntem deja în oraş de vreo zece minute. Tot pe aici am venit când ne-am mutat şi la fel ca atunci, acum privesc clădirile care sunt făcut aproape în totalitate din cărămidă, străzile mult mai înguste față de cele cu care eram obişnuită în vechiul oraş, magazinele şi terasele pe care le găseşti la distanțe de două minute una față de cealaltă.
