Lupt pentru victorie : Înfrângere

Primul capitol

Mi-am prins părul într-o coadă de cal lejeră și am ieșit pe ușa camerei mele tip til să nu trezesc pe nimeni. Aveam antrenament și probabil întârziasem, având în vedere ca ai mei s-au culcat târziu. Loutred mă va jupui de vie. Înțelegea de ce întârziu, dar mă aștepta destul de mult și totuși, avea omul familie.

Soția lui e minunată. Pot spune că e primul înger pe care l-am văzut pe pământ. Aceștia au un băiețel de 2 ani jumate, foarte adorabil. Uneori fac pe dădaca, când cei doi au treabă. Pot spune că e singurul copil pe care îl ador.

Ies din casă, având grijă să nu trântesc ușa pentru a nu trezi pe nimeni. Încep să fug, pentru a avea o încălzire înainte de antrenament. După 5 minute, îmi aud numele strigat, începând să mă panichez când mi-am dat seama că acea voce îmi era al naibi de cunoscută. Marco. Mă opresc, având în vedere că dacă fugeam, ridicam suspiciuni, iar eu n-aveam nevoie de nici o atenție în plus din partea nimănui.

- Măi măi, ce avem noi aici, micuța Jasmine singurică la ora asta prin această zonă? De ce fugeai scumpete? Râde libidinos, făcându-mi greață.

De obicei, la liceu, mă prefăceam că-mi e frică, pentru a nu afla nimeni nimic și pentru a nu atrage atenția curioșilor spre mine.

- A-Am uitat să-mi iau ceva p-pentru proiectul la chimie, spun, făcându-mi vocea să fie bâlbâită.

- Tocilară! Râde batjocoritor ca mai apoi să plece în treaba lui.

Îi mulțumesc celui de sus pentru că mi-a ascultat rugămințile și o iau din nou la fugă. Îmi verific ceasul, devenind alarmată. Am întârziat aproape o ora, la dracu!

Grăbesc pasul, parcă fugind alergată de canibali, și ajung în fața sali mari, văzându-l pe Lou trăgând din țigare mânios.

Când mă vede, deschide gura să spună ceva dar tace, văzând că gâfai alert.

- Să intrăm, ai nevoie de apă, spune aruncând țigarea.

***

- Da mamă! Țip, ieșind pe ușa casei.

Mă bucur la nebunie că mama n-a observat pungile de sub ochi , având în vedere că aseară am stat până târziu și am ajuns acasă la 4 și ceva dimineața. Mă antrenasem mai mult ca de obicei, având în vedere stresul și nervi acumulați în ultimele zile.

Drumul către școală este destul de lung, având în vedere faptul că nu am mașină și că e prea departe. Și nu, nu am o mașină din cauza faptului că am o situație financiară proastă, ci din cauza faptul că mama spune că o domnișoara nu trebuie să conducă o mașină, ci un bărbat trebuie s-o facă. Total greșit după părerea mea. Mamă a vrut mereu să mă duc la liceu sau oriunde, cu șoferul personal al familiei, dar ca de obicei refuz. Nu-mi trebuie așa ceva. Atenția nu e pentru mine, nu nu.

După aproximativ 20 minute în care am grăbit pasul pentru a nu întarzia, am ajuns la liceu, așteptată pe bănciile fumătorilor de singurele persoane pe care mă pot baza in orice problemă.

- Bună gașcă, spun făcându-le cu mâna zâmbind.

- Bună Jasmine, spune vesel Benjamin.

- Bună scumpo, spune Trix, trăgând cu patos din țigare.

- Cum te mai simți Jas? N-ai mai dat nici un semn de viața zilele astea deloc! Spune exasperat Cristhan.

Pot spune că suntem cel mai ciudat grup pe care l-ar putea avea liceul ăsta. Eu sunt așa zisa tocilară batjocurită, Trix e etichetată târfa liceului, bineînțeles, din cauza faptului că a trecut prin patul tuturor și totuși dacă ajungi pe sub aceste aparențe e o super prietenă, Benjamin, gay-ul , iar Cristhan e căpitanul echipei de fotbal a liceului.

- Am învățat? Spun sub formă de întrebare. Ar trebui să mai încerci și tu să faci asta! Spun gesticulând.

Benji și Trix încep să râdă cu poftă, făcându-l pe Cristhen să plescaie plictisit, dându-și ochii peste cap.

- Am uitat că vorbeam cu tocilara, spune el botos.

Chițai amuzată.

Nici măcar ei nu știau de acea parte a mea, pe timp de noapte. Doar familia Rudd, familia lui Lou știa. Cu cât mai puține persoane știau cu atât mai bine.

- Să mergem în clasă, s-a sunat! Le atrag atenția, terminându-și țigările.

Intrăm în liceu, mergând spre clase, având toți aceași oră, dirigenția. Eram în aceași clasă, era o chestie ciudată, din câte spun ceilalți.

- Ce avem noi aici, aud acea voce cunoscută, extrem de enervantă pe de altă parte. Încă nu pot înțelege de ce stați cu ciudata asta blondă, râde batjocoritoar.

Eram obișnuită, nu mă mai deranja atât de tare. Într-un timp il plăceam, chiar mult, dar mi-am dat seama cat de greșit e. Mă ura, ceea ce nu înțelegeam era : de ce? Ce îi făcusem? În copilărie fuseserăm chiar si prieteni.

- Nu-l băgați în seamă, murmur.

Ceea ce știau prietenii mei suplimentar față de alți, era faptul ca eram defapt destul de tupeistă. Doar ei știau acest lucru.

- Ai spus ceva prăjiturică?

- Da, am spus, cară-te dracu de aici!

Ceea ce am scos pe gură era ceva uimitor. M-am mirat, am rămas împietrită. Atâția ani în care am suportat, totul a ajuns în punctul în care nu mai pot suporta vreo jignire. Nu era bine, trebuia să păstrez aparențele, trebuia sa mint mai bine.