Dureri.

Lacrimi.

Ustură. Bate usor. Se frământă. Sunt nelinisti constante ce nu dau pace subconstientului meu, intrebari, la care nici eu nu pot gasi raspunsuri. Provocari impuse de vointa, respinse de realitate. Incertitudini. Realitati. A ce? A lumii. A ceea ce incerc să fiu. Dar nu reusesc. Exista in mine ceva prea misterios pentru a putea fi descris. Un orizont prea limitat imi opreste dorintele, visele. Și distruge ceea ce mai ramane din sperante.

Puterea? Nu stiu unde se ascunde. Am renuntat la ea de mult,poate. Sau poate, de teama am ascuns'o. Sau, am realizat ca nu'mi este de nici un folos. Vointa a fost mereu ascunsa. Simtea mereu nevoia de a fi trezita, dar atunci când un ochi de deschidea ferestrele celuilalt se cufundau in tacere și intuneric.

Și când vointa refuza să se alieze, puterea nu are suficiente motive pentru a lupta. Deci, razboiul pierde usor usor toti soldatii. Numarul bataliilor esuate este ambigu.

Motivul? Nici macar nu'l stiu. Ce prostie! Am ajuns atat de rau, ba chiar fara să stiu de ce. Ma simt patetic. Am ajuns să'mi plang de mila. Starea mea e deplorabila. Sunt incapabila de a explica propriului subconstient cauza acestor stari și trairi.

M'am transformat fara a realiza in ceea ce ma temeam cel mai mult. Speram ca depresiile să nu puna stapanire pe sufletul meu. Imi doream să raman asa cum eram nu demult. Zambetul acela. Stiu multe persoane care ar fi ucis pentru el. Multe, nu doar una sau doua. Destui oameni iubeau modul in care zambeam, veselia din privirea mea. Nebunia ce punea stapanire pe mine in unele momente și care ma facea să devin un adevarat comediant ce reusea să'si surprinda placut publicul.

Nu stiu daca lipseste acest lucru acestor oameni. Cel putin nu pare asa..

Amuzant. Sunt acel gen de pamantean ce ar ucide pentru fericirea prietenilor mei. As suporta și cele mai groaznice chinuri pentru a'mi stii prietenii in siguranta. Și cu toate acestea exista putine persoane, din cele pentru care as fi in stare să inot un intreg ocean, care nu ar da nici doi bani pentru un zambet al meu.

Sunt constienta de asta. Abia acum. Când vad, ca la anangie..devin invizibila. Oare odata cu toata aceasta suferinta am devenit inexistenta pentru toti cei pe care candva ii consideram prieteni? Ah ce doare. Să stii ca esti singur in propria lume, pe care doar tu o intelegi.

Tipa. Toti. Și te judeca.

Eu? Am renuntat. Sunt ok. Nu mai lupt. I'am spus "lasam loc de buna" fiintei pe care am iubito nebuneste, sora mea de suferinta, cea mai buna prietena posibila. Nu am putut suporta. Gelozia mea a distrus o prietenie. Totusi intelectul ma lasa să realizez acest lucru. Jurasem "surorile inaintea baietilor".

Dar cine sunt eu să ma pun in calea fericirii sale? Un nimeni. Fericirea ei e cea mai importanta pentru mine. Nu'mi pasa de ce am ajuns. Conteaza ce am fost. Important este ca totusi in mine a ramas o scanteie care ma lasa să o iubesc in continuare, parca și mai mult. Și o teama, ca de sora, de care probabil nu voi scapa vreodata. Ma voi gandii mereu "e bine sora mea?",apoi voi plange. Sau voi incerca. Nu stiu daca mai reusesc să vars o lacrimina. Nu dupa cate au fost.

De ce atunci când o piatra cade atrage dupa dânsa ca un magnet și restul bolovanilor. Ca problemele mele. Dau navala. Se revarsa toate. In acelasi timp. Și ma sufoca. Și nu sunt capabila să realizez cat de neajutorata sunt. Și opun rezistenta. Incerc să ma lupt cu ele, defapt ma prefac. Lupta e de mult pierduta. Soldatii razboiului au fost de mult invinsi. Cu toate ca a mai ramas un gram de teama.

Acea senzatie tâmpita care nu'mi da pace. Ma tem, urlu de teama, de frica.. :"Daca ii voi pierde pe toti? Ce ma voi face atunci?".

Atunci voi cauta o alta durere pentru a uita de aceasta. Stiu ca va merge. Am incercat. Am cautat in disperare modalitatea prin care nu ma mai pot gandii la toata aceasta suferinta. Și o gasisem.. Doar ca acum, nu sunt capabila să realizez. "Oare mai am nevoie de ea? Daca nu as avea, de ce ar veni la mine? De ce ar striga numele meu?"