Dragostea întotdeauna învinge

Un joc periculos - Capitolul VII

Capitolul VII

Ciocolata este Dumnezeu.

Asta este tot.

Uluitor, nu-i aşa?

Nu îmi pasă.

Oricum, zilele de luni sunt teribile, dar asta se întâmplă să cadă de ziua mea. Sau, mai bine spus, ziua mea a căzut în această Luni... Mă rog. Este aceeaşi mâncare de peşte.

Melanie îmi pregăteşte o petrecere surpriză în această seară.

Mi-a spus de planurile ei când luam micul dejun împreună. Ceea ce este tipic ei. Nu poate să ţină un secret nici dacă viaţa îi depinde de asta.

O să am parte de tort. Tort de ciocolată. Şi acum, când mă întorc de la pauza de prânz, găsesc o cutie sub formă de inimă enormă pe biroul meu.

Chiar nu trebuie să mă întreb cine mi-a lăsat-o. Deşi mă uit ciudat la aceasta deoarece este un monstru de cutie de culoare roz neon cu inimioare negre presărate peste tot.

Şi da, monstrul este plin de ciocolată. Trei nivele cu diferite tipuri.

Şi cea mai bună parte este că mai am două ore până voi fi liberă să fug din birou ţipând obscenităţi şi să mă pot bucura de cadoul pe care mi l-a lăsat. Dar sunt două ore, iar cutia parcă îmi şopteşte numele din ce în ce mai tentant. Aşa că, uitându-mă suspicioasă în jur, ridic capacul şi fur două bucăţele. Am norocul să iau două bucăţi de ciocolată albă cu cocos. Preferatele mele. Mmm.

Îmi bag una în gură întreagă, nepăsându-mi de maniere. Bucata de abia îmi intră în gură, atât de mare este.

Bărbatul acela este un sfânt. Nu mai am nici un dubiu.

El chiar s-a purtat drăguţ când am fost la parcul de distracţii, cumpărându-mi vată de zahăr – ceea ce i-a adus multe steluţe din partea mea.

Ceea ce nu îmi place deloc este abilitatea lui de a apărea la momentele oportune. Nu am mai întâlnit pe nimeni care îşi alegea atât de bine momentele.

Obrajii mi s-au umflat ca ale unei veveriţe din prima secundă în care am băgat ciocolată în gură şi eu mestecam cu vigoarea care apare doar atunci când am ciocolată în gură.

Acesta a fost momentul pe care el l-a ales să intre în biroul meu.

— La mulţi ani, a spus Cassio cu un zâmbet arogant călduros. Nu prea îmi pot da seama cum a reuşit să fie cald şi arogant în acelaşi timp, dar o face. Crează fluturaşi în stomacul meu aşa că mă încrunt la el. Ce? Am greşit tipul de ciocolată?

Îmi ridic un deget ca să îi cer să aştepte şi mestec şi mai repede. Înghiţind ciocolata fărâmiţată, eu m-am lins pe buze.

— Tipul perfect de ciocolată, îl corectez cu un zâmbet. Tu chiar ai ştiut că îmi place cocosul. Aşa că trebuie să te întreb... eşti psihopat?

— Nu vrei să spui psihic?

M-am gândit o clipă la asta.

— Amândouă.

El râde, iar eu zâmbesc. Ce? Are un râs frumos. Cald şi adânc şi somptuos şi... ciocolatiu, dacă asta are orice fel de sens.

— Din păcate, nu sunt nici unul din acele lucruri. Eu doar am fost atent la bomboanele de ciocolată pe care tu le savurai mai mult timp.

El avea dreptate... el mi-a oferit o cutie plină cu ciocolate de diferite feluri imediat după parcul de distracţii. Inteligent bărbat. Dacă mi l-ar fi oferit înainte, eu aş fi putut să vomit. Violent.

— Şi cum de ai ştiut pe care le-am savurat? întreb curioasă.

— Îţi dai ochii peste cap în extaz şi mormăi, satisfăcută.

— Mormăi satisfăcută?

— Seamănă cu un tors mai mult.

Mă uit la el urât până se uită în altă parte.

— Ai grijă omule. Această pisică are gheare.

— Miau.

Încuviinţez satisfăcută.

— Exact. Ling rămăşiţă de ciocolată de pe buza de jos, înainte să vorbesc din nou. Deci, bănuiesc că tu eşti aici să fi divertismentul meu înainte de petrecerea surpriză de ziua mea, da?

El arată luat prin surprindere, iar eu îmi permit să mă bucur.

— De fapt, chiar sunt. Aşa că m-am gândit să te scot în oraş, la cină şi să fiu sigur că nu vei primi desert.

— Nenorocitule! Desertul e cea mai bună parte din cină!

— Da, dar din moment ce ştii deja de petrecere, de asemenea ştii că Madelein îşi petrece toată ziua făcând un tort imens pentru tine. Nu aş vrea să îţi stric apetitul.

Îi ofer o privire, care eu sper să fie pe cât de arogantă pe cât îmi doresc.

— Apetitul meu este de nestricat.

— Ăsta nu e un cuvânt.

— Să te frec. Acum este.

— Nu poţi să inventezi noi cuvinte când îţi vine ţie.

— Cu excepţia faptului că tocmai am făcut-o.

Amândoi ne-am uitat direct în ochii celuilalt pentru un moment scurt înainte ca amândoi să izbucnim în râs.

— În ordine. Nestricat este de acum un nou cuvânt. Hai să mâncăm ceva.

— Nu pot, spun arătând la ceasul sub forma lui Jerry de pe birou. Eu încă mai am 2 minute şi 35 de secunde.

— Ai setat alarmă la chestia aia?

Mă uit la el inexpresivă.

— Desigur că da. Îmi oferă un motiv să îmi iubesc alarma. Semnalează libertatea.

— Ce îţi spune să te scoli dimineaţa?

— Madelein. Şi ea, în mod normal, trebuie să se ferească de chestii aruncate în direcţia sa, pentru acest act.

El râde din nou.

— Să înţeleg că nu eşti o persoană matinală.

— Eu nu sunt o persoană trează, spun şi apoi îmi analizez cuvintele. Ei bine, sunt o persoană trează. Doar că nu sunt una care se trezeşte dimineaţa. Îmi place să stau în pat şi să mă bucur de căldura păturilor şi să ştiu că mai am încă 10 minute. Apoi Madelein îmi fură paturile şi primeşte o pernă sau un ursuleţ aruncat spre ea.

— Dormi cu un ursuleţ?

Îmi ridic bărbia în aer, într-un gest trufaşă.

— Eu dorm cu ursuleţi de plus şi o broască pe nume Freddy.

— Ai o broască de pluş? a întrebat incredul.

— Nu are toată lumea?

— Eu nu.

— Ar trebui. Sunt drăguţe.

El nu răspunde la asta. Eu cred că este incapabil de a-mi oferi o replică.

— Haide. Cele 2 minute şi 35 de secunde s-au dus.

Îi accept mâna, aşa cum se pare că o fac în ultimul timp.

— Ele tot sunt drăguţe, îi spun.