JUST FRIENDS

O șansă

—Unde ai fost așa aranjată? Mă întreabă Dean surpins.
—Am fost la un eveniment împreună cu un prieten de-al meu.
—Ce prieten?
—Nimeni important.
—Nu știam că mai ai și alți prieteni.
—Ce vrei să spui? Că nu sunt în stare să îmi fac prieteni?
—Nu, doar că nu este genul tău.
Mă încrunt.
—Poftim?
—Will a venit să te vadă iar tu ai plecat.
Will se abținea să nu zâmbească, dar părea total mulțumit de discuția mea cu Dean.
—E în regulă, nu mă deranjează să o aștept. Spune el.
—E doar..., nu vreau ca prietenia noastră să fie afectată. Tu ești sora mea, iar Will îmi e cel mai bun prieten. Sunt foarte fericit pentru voi și nu vreau ca nimeni să iasă rănit din treaba asta.
Prea târziu. Comentează  Mintea.
—L-ai auzit pe Will, nu l-a deranjat să mă aștepte. Te superi dacă îl fur pentru câteva minute?
—Presupun că e în regulă.
Dean continuă să se uite la meci iar Will mă urmează în camera mea.
Nici bine nu închid ușa în urma lui, căci brațele sale puternice îmi înconjoară trupul. Mă foiesc în strânsoarea sa, dar nu mă eliberează.
—Dă-mi drumul!
După ce mă mai necăjește câteva clipe îmi dă drumul și mă întorc la o sută opt zeci de grade și-l plesnesc din plin, rămânand imediat după impact o urmă roșie pe pielea lui cafenie.
—Ce a fost asta?
—De ce faci toate astea? De ce produci atâta teatru în fața familiei mele? Ești un obsedat sau ce?
Îmi azvârl rucsacul pe pat și-mi pun mâinile pe șolduri.
—Noi doi nu avem și nici nu vom avea în veci vreo relație, așa că ai face bine să-i spui lui Dean că m-ai părăsit altfel o să-ți arăt eu ție! Continui enervată la culme de lejeritatea cu care mă privea.
—Altfel o să-l pui pe prietenul tău să mă bată din nou?
Urma de pe obrazul lui Will era încă vizibilă, dar nu atât de tare încât să îți lase impresia că fusese o lovitură puternică. Arăta mai de grabă ca o căzătură pe scări sau ca și cum ar fi fost lovit de o minge de tenis aruncată cu mare viteză.
—Will...
—Noi doi nu mai putem fi prieteni.
—Nu, nu mai putem.
—Sunt îndrăgostit de tine de ceva vreme, dar ție ori îți este foarte greu să observi asta, ori nu îți mai pasă.
Nu observasem că Will era îndrăgostit de mine, doar atunci când mă sărutase. Până atunci nu aveam nici cea mai mică idee de sentimentele sale. Dar era oricum prea târziu să simt ceva pentru el. Nu mai exista nicio atracție de acest gen.
—Și chiar este nevoie să recurgi la astfel de gesturi? Te-ai gândit că poate nu vreau să te sărut? Te-ai gândit că poate nu vreau să am o relație cu tine? Ești dispus să mă forțezi să fac asta, Will? Este o ilegalitate, mă agresezi.
—De ce nu le-ai spus? Mamei tale și fratelui tău.
—Nu vreau să-l rănesc pe Dean, iar mama pãrea atât de fericită pentru mine încât nu am putut să îi spun, dar ar trebui să înțelegi totuși.
—Dă-mi o șansă, doar o șansă și promit că nu vei regreta. Nu voi spune nimănui că prietenul tău m-a lovit.
—Dacă fac asta, promiți să încetezi cu minciunile și să-i mărturisești totul lui Dean?
—Promit! Spune el fericit.
—Atunci bine. Dar haide să o luăm încet.
Încuviințează și iese afară din camera mea. Mă schimb în pijamale dar îmi las sutienul pe mine, apoi cobor în sufragerie și mă alătur băieților pe canapea. 
—Ați auzit și voi?
Dean privi atent în gol.
—Ce? Răspund eu.
—Clacsonul.
—Ce tot spui?
Dean iese afară din casă și se întoarce cu o siluetă înaltă în spatele său. Părea tare fericit.
—Hei soro, uite cine este aici!
Îmi îndrept privirea către fratele meu care era însoțit de Bărbatul Ghete.
Încremenesc.
Nu inspir.
Nu expir.
—Bună, face el. Ți-ai uitat telefonul în mașina mea.
Îl simt pe Will cum se încordează, împrăștiind priviri încruntate.
Mă ridic din șezut și mă îndrept către ei, luând telefonul din mâna lui și asigurându-mă că îi ating pielea, care era ca de obicei, foarte fierbinte.
—Mulțumesc, ei bine, ne mai vedem, zâmbesc rugându-l din priviri să plece.
—Mai stai, spune Dean. Îți fac o cafea, stăm puțin de vorbă. Nu am cunoscut niciodată vreun prieten de-al surorii mele.
Părea fericit pentru mine.
Bărbatul Ghete se așează pe canapea lângă pata de suc, iar eu sunt nevoită să mă așez intre el și Will, fix pe pată. Mârâi enervată în capul meu.
În timp ce băieții își aruncau priviri ucigătoare, Dean se întoarce cu patru cafele pe care le așează pe măsuță.
Stăm câteva momente în tăcere, apoi se aude vocea lui Will.
—Am o idee. Ce-ar fi să jucăm adevăr sau provocare? Să ne cunoaștem mai bine între noi.
Bărbatul Ghete ridică din sprânceană. Se vedea după fața lui că nu-i convenea situația și că probabil ar fi vrut să plece acasă. Afară deja se întuneca.
—Fie, face Dean.
—Alege iubito!
Strâng din dinți cât de tare pot atunci când Will mi se adresează așa. O făcea intenționat.
—Adevăr. Zâmbesc atât de fals încât Chester aproape că zâmbește și el.
—Este adevărat că mă vei însoți la balul de absolvire?
Balul de absolvire?
Oh da, acel bal.
Ei bine, nu mă gândisem la asta până acum, nu aveam de gând să merg.
—Când este?
—Peste două zile.
—Sigur, voi merge.
—Adevăr sau provocare, cum spuneai că te numești? Întreabă Dean pe Chester.
Chiar începeam să mă gândesc la el ca și „Chester“? Era un nume frumos, bineînțeles, dar nu puteam renunța întrutotul la porecla pe care i-o inventasem.
—Chester. Răspunde el simplu. Și aleg provocare.
—Te provoc să ne spui două adevăruri și o minciună despre tine.
Chester zâmbește pătimaș.
—Sunt angajat la Forțele Armate ale Statelor Unite ale Americii, locuiesc de puțin timp în acest oraș și am o soție.
—Oh, destul de greu de ghicit care sunt cele două adevăruri.
Dean zâmbește total entuziasmat.
—Adevăr sau provocare, Will? Întreabă Chester cu zâmbetul pe buze, privind insistent către rana de pe obrazul său.
—Adevăr.
—De cât timp ești împreună cu Dolores?
—Habar n-am, a venit de la sine.
Înghit în sec. Jocul nu se îndrepta în direcții bune.
—Adevăr sau provocare? Mă întreabă grăbit Will.
—Provocare, răspund atât de repede încât nici nu am timp să regret.
—Sărută-mă!
Lui Dean îi crește inima, Chester se încruntă așteptând să refuz, iar Will întinse buzele către mine.
—E nepoliticos.
—Nu mă deranjează, spune Dean.
—Nici pe mine, continuă Chester.
Înghit în sec.
Mă aplec înainte, spre fața lui Will și plasez un mic pupic pe buzele sale. El mă prinde de cap și-mi deschide buzele forțat, împleticindu-și limba cu a mea.
Strâng din ochi, încercând din răsputeri să opresc sărutul cu aromă de brânză. Nu puteam suporta acea aromă pe limba mea.
Când în sfârșit îmi dă drumul, Dean radiază, iar Chester stă cu ochii în telefon.
—Cred că trebuie să plec, spune când deja se ridică.
—Acum? Abia ai ajuns. Dean chiar pare deranjat de plecarea lui Chester însă și foarte încântat că l-a cunoscut.
Îl conduc la ușă și mă opresc când el pășește afară.
—Îmi cer scuze pentru asta, n-ar fi trebuit să rămâi.
—De ce? Mijește ochii spre mine.
În lumina difuză împrăștiată de becul de pe hol pare chiar mai frumos. De fiecare dată când îl vedeam părea din ce în ce mai frumos. Purta aceleași haine semn că probabil nu ajunsese acasă.
—Mă gândesc că te-am reținut.
—E în regulă.
Pleacă spre mașină, încercând din răsputeri să pășească cu tot piciorul.
—Îmi cer scuze că te-am rănit! Țip sperând să mă audă.
Face un scurt gest cu mâna încercând probabil să spună: „Uită de asta.“
Se urcă în mașină și pleacă.
—Ai idee când se întoarce mama? Îl întreb pe Dean când ajung înapoi în sufragerie.
—Nu am văzut-o de aseară, murmură el cu ochii în televizor.
—Crezi că a pățit ceva?
—Neh. E asistentă medicală, probabil îngrijește copii pe la pediatrie.
Dau aprobator din cap și mă îndrept către dormitor.
—Nu mai stai cu noi? Mă întreabã Will.
—Aș vrea să trag un pui de somn.
Plec înainte să îmi ureze noapte bună și să mă sărute din nou.

A doua zi îmi pregătesc sculele pentru pictat.
Nu cobor din camera mea decât atunci când mama bate disperată în ușă chemându-mă la masă.
—Piept de pui, spune ea entuziasmată.
—E bun.
Dean nu e acasă. Suntem doar eu și cu mama, așa că profit puțin de ocazie.
—Nu ești obosită? Bănuiesc că ai ajuns destul de târziu aseară.
—Da, este adevărat, dar cineva trebuie să muncească în casa asta. În curând, tu și fratele tău veți merge la facultate și nu prea cred că banii puși de-o parte ne vor ajuta prea mult, asta dacă nu o să primești bursă.
—Ne vom descurca, spun devorând o bucată generoasă de piept, deși nu e indicat să vorbești și să mănânci în același timp. Bolul alimentar poate greși drumul către stomac, coborând spre esofag și nu spre laringe, care reprezintă canalul cartilaginos prin care alimentele fac contact cu cavitatea abdominală, unde este situat stomacul, greșeală enormă care poate provoca asfixiera. O ignor oricum.
—Uneori îmi e dor de tatăl vostru. El știa tot timpul să iasă dintr-o situație teribilă.
—Și mie mi-e dor. Astăzi ești acasă, corect?
—Diseară plec.
—Din nou? Se presupunea că ai liber după o zi întreagă de lucru.
—Am program dublu, cineva chiar trebuie să plătească toate taxele, și cine altcineva în afară de mine?
—Aș putea să mă angajez pe timpul verii.
—Oh nu, nu este nevoie. Dean mi-a făcut aceiași propunere și l-am refuzat și pe el.
Eu și cu Dean fusesem aproape la aceleași cursuri. Tata dorise să absolvin liceul în același timp, așa că pe mine m-a dat mai devreme cu un an la școală.
Când eram mici toată lumea credea că suntem gemeni deși el era vizibil mai mare decât mine, și mai frumos.
—Cum zici tu.
—Ți-ai dat seama cine este băiatul care l-a atacat pe Will?
—Nu și nu vreau să vorbesc despre Will.
—Este totul în regulă?
—Perfect.
Termin de mâncat și mă retrag din nou în camera mea. Verific telefonul sperând să văd pe ecran vreun mesaj însă nu văd nimic. Îl deschid pe poza cu Chester (nu-l puteam numi Bărbatul Ghete deoarece era încălțat cu sandale, puteam cel mult să-l numesc Bărbatul Sandale, dar nu suna prea bine) și continui desenul.
Conturez niște linii fine ale feței sale, blânde și pline de expresivitate. Era ușor surprins în fotografie, ceea ce o făcea să pară destul de amuzantă.
Nu-mi ia prea mult până să finalizez portretul, aveam deja în cap imagini derulate cu chipul său.
Zâmbesc mulțumitã către tablou. Îl las pe suport și-i fac o poză, gândindu-mă dacă să i-o arăt sau nu. Dar eram prieteni, corect? Prietenii își trimit mesaje, se pictează pe ascuns unii pe alții, tot felul de lucruri de acest gen. Sau cel puțin așa era în mintea mea.
Intru în mesagerie și îi trimit poza, lăsând apoi o față zâmbitoare.
Primesc răspuns imediat cu două fețe surprinse, apoi încă un mesaj puțin mai lung:
„Este genial, de ce ai făcut asta?“
„Pur și simplu“, răspund eu.
„Arăt caraghios :)“
Îmi crește inima când imi dau seama că vorbim prin mesaje. Nu am mai făcut asta până acum decât cu mama și Dean.
„Vrei să ieșim pe undeva diseară?“
Ochii mi se măresc cât cepele, scriu câteva variante de răspuns, dar ori scriu prea mulți de a, în cuvântul da ori îi spun cât de entuziasmată sunt că vorbește cu mine.
În final trimit doar:
„Cum doresti.“
„Te iau la opt. Crezi că ai putea să-mi dai mie desenul tău? Aș putea să ți-l plătesc. “
„E în regulă. Ți-l voi da. “
„:)“
Închid telefonul și încep să cotrobăi prin dulap după cele mai frumoase și noi haine ale mele.
Oare era corect față de Will să ies cu alt băiat având în vedere că se presupunea că suntem împreună? Nici nu îmi venea să cred că am acceptat să îi dau o șansă doar din pricina fericirii lui Dean și pentru ca Bărbatul Ghete să nu aibe probleme din cauză că îmi luase apărarea, chiar imediat după ce îi spusesem că nu vom fi niciodată împreună. Nu aveam sentimente pentru el. Îi dădusem această șansă în speranța că avea să-i spună lui Dean tot ce s-a întâmplat de fapt între noi, moment în care eu m-aș fi despărțit de el. Îl iubeam, ca pe un prieten, sau cel puțin așa credeam. Faptele lui nu făceau decât să îmi demonstreze contrariul.