Abia intrând în casă, Anais analizează fiecare colțișor căutându-l pe el. Se îndreaptă spre bucătărie și când pășește înăuntr-ul ei, nu o găsește pe Lorrene. Aceasta intrase înainte în casă. Ei îi sunase telefonul, și mai rămăsese câteva minute afară.
Văzând câteva vase așezate în chiuvetă, își suflică mânecile și se apucă a le spăla.
Cred că nu este acasă, gândi și când aude pași în spatele ei vorbi, crezând că este Lorrene.
-M-am apucat să le spăl puțin.
Văzând că nu i se răspunde, se întoarce cu fața la persoana care a intrat. Însă imediat ce îi întâlnește privirea lui Daniel, împietrește.
-Anais? Îl aude vorbind și își dă seama că nu era pregătită pentru acest moment.
-Da? Își recapătă vocea și îi răspunde.
-Mă cunoști, nu-i așa? O întreabă și simte cum privirea lui îi ajunge până în fundul sufletului.
-Bineînțeles, îi răspunde degajat, cel puțin încearcă să o facă.
Daniel nu îi mai spune nimic și de fericire că în sfârșit a găsit-o, se apropie de ea și o prinde într-o îmbrățișare puternică plină de dor. O simte cum se împotrivește pentru început însă văzând că el nu are de gând să îi dea drumul curând, cedează și se lasă moale în brațele lui.
Având-u-l în brațe, își dă seama cât de dor îi era de prietenul ei, de el. Căile respiratorii îi sunt invadate de un miros de parfum familiar, semn că Daniel folosește acelaș parfum pe care îl folosea și înainte.
Până acum, nu și-a dat seama cât de dor îi era de acest parfum. De obicei, în viață, până nu recapeți ceva, nu îți dai seama cât de dor îți era de acel lucru.
La fel e și cu oamenii. Până să îi reîntâlnești, ai impresia că ai reușit să îi uiți și să treci peste. Însă ajungi să te convingi că te-ai înșelat când aceștia reapar în viața ta.
-Mi-era un dor de tine, mâțo. Vorbește Daniel și o scoate din gânduri.
Văzând că nu îi răspunde, se desprinde din îmbrățișare și o privește în ochi.
-Ție nu? O întreabă și schițează un zâmbet.
-Dacă era să îți lipsesc, veneai să mă vezi. Îi răspunde calm.
Privind-o, Daniel îi observă o mică încruntătură. Ce-i drept, are tot dreptul să se comporte astfel.
-Anais.. șoptește și o privește în ochi.
-Da, așa mă numesc. Îi răspunde ea.
Văzând că acesta nu mai spune nimic, Anais se întoarce la vasele sale.
-Mi-ai lipsit, Anais.. Îl aude vorbind în spatele ei.
-Cu siguranță, îi răspunde tăios dând ochii peste cap.
-Ești atât de schimbată, îi spune Daniel și o face să tresară.
-Era de așteptat, să fiu. Nu crezi? Îi răspunde pe acelaș ton și așează vasele în uscător. Acum mă scuzi, n-am timp de bârfe. Continuă ea și trece pe lângă el, ieșind din bucătărie.
-Nici măcar nu m-am gândit la asta, atât de tâmpit sunt. Rostește Daniel rămas singur în bucătărie.
Auzind-o vorbind astfel, Daniel își dă seama în sfârșit cât de mult s-a maturizat ea. Timpul nu a trecut doar peste anii ei, ci și peste gândirea pe care o are.
Era de așteptat, gândește el.
Cunoscând-u-i gândurile de mică, trebuia să știe cum avea să fie acum. S-a schimbat mult și îi place asta.
CITEȘTI
Anais
Подростковая литература,, -Știi de ce mi-am dat seama, ulterior, după ce am aflat de plecarea ta din oraș? Îl întrebă pe un glas neutru tânăra din fața lui. -Ce anume? O întrebase scurt, așteptând răspunsul ei. -Că oamenii care îți promit că nu vor pleca vreodată sunt pr...
