Ocolul zilei în optzeci de lumi

Pădurea blestemată

      

        

    Trase adânc aer în piept şi îşi duse grăbit mâna la radioul de pe bord, când observă că liniştea se aşterne. Mai tare decât condusul pe o vreme mohorâtă îl deranja tăcerea. Nu acea tăcere obişnuită care se instalează din lipsa de obiecte care se mişcă în jur.Ci tăcerea adâncă ce învolburează o încăpere precum nişte cuţite înroşite în foc. De fiecare dată a fost aşa. Acea tăcere i se părea necruţătoare, ca şi cum un voal mușcător ar ţesi şi i l-ar aşeza pe faţă.
     — La naiba! Înjură el îndârjit când auzi un nou tunet, iar ochii lui înnegurați cuprinse umbrele ce se ridicau în lumina farurilor şi dispăreau apoi strivite de roţile maşinii.
     Cât mai avea? 20 de km? Nici el nu mai cunoştea durata, doar s-a mutat în urmă cu 10 ani, în Ohio.Nu ştiu de ce ar trebui să revină în acel orăşel izolat de lume, dar felul in care mama sa părea foarte agitată telefon— ba chiar zguduită— îl tulbură.
     — Întoarce-te de grabă, Hayden! S-au întors. Tu esti singura persoană pe care o mai cunosc, îi spuse ea cu glas dogit la telefon.
     Încă și în aceste momente, pierdut printre sunetele asurzitoare, nu ştia ce însemnătate aveau cuvintele acelea dezlânate — ,,s-au întors".Ar fi vrut s-o întrebe despre aceştia, însă, judecând după glasul sugrumat de panică, Hayden îşi dăduse seama ca răgazul pentru explicaţii— care ar fi trebuit să se afle în urma relatărilor — nu exista. Își lasă ochii aninați mult timp în baletul ceresc după apelul ei, pentru ca mai curând să se izbească de dorinţa de a-i descoase vorbele.Şi iata-l, înconjurat de zgomotele nopţii, încercând să-şi ajute mama.
     Îşi aduse trupul mai în faţă și-și miji ochii ca şi când voia să împietrească perdeaua de apă ce şiroia enervant pe parbriz. Mii de gânduri îi pulsau prin minte.
     Mai conduse sinuos o bucată bună de vreme, dar se oprise brusc când drumul se perpetua printr-o pădure vastă.Ceva se schimbă înlăuntrul său, ceva latent.Şi-a lăsat uşor capul pe spate, iar apoi închise ochii. Își dorea să nu-i mai deschidă, atât de cotropit era.Se simţea surmenit, era noapte, iar pe lângă toate astea se mai şi rătăcise.
     — Ce mai noapte, Hay, ce mai noapte, rostise el încet, iar cuvintele fură imediat absorbite de pereţii maşinii.
     Pumnii se izbiră de volan atunci când simţi cum urletul tunetului se lasă peste creierul său ca o lovitură de bici.Ochii i se cascară considerabil, o flacăra furibundă dănţuind în ei. Simţea că va ceda în orice moment, că pur şi simplu se va prelinge pe scaun şi nu va mai avea putere să se ridice. Însă, ca o oaste imaginară ce este în stare să spulbere tot, problemele sale au pălit pentru o secundă.O luminiţa roşie precum o străfulgerare i se anină în ochi, urmată imediat de o grimasă. Defel nu-i placea să comunice prin mesaje la volan, darămite acum când furia sa ajunse la apogeu.Cu mişcări rapide îşi ridică telefonul de pe scaunul din dreapta, dar ceea ce a urmat a fost şi pentru el surprinzător.O umbră de zâmbet îi trecu peste chip.

     Abia aştept să ajungi, Hay. Mama ta mi-a spus tot. Sper să te grăbeşti dacă doreşti o felie din tortul ,nostru" .
     Vorbim mai tarziu X
     Hayden simţi o căldură neobişnuită în piept, ca braţele unor raze ce îi înnodă trupul, când de corzile gândurilor sale se agăţă Diana. Era ea, prietena sa veche. Nu o mai văzuse de vreo 10 ani de zile. Când el a plecat din oraş, ea avea doar 20 de ani.O mică scânteie, ca o flacără învălvătată, îi aparu în ochi când îşi aminti de zilele încununate cu ea.Bagă mâna în foc că acum pe faţă Dianei se afla un zâmbet ce lumina întreaga încăpere. Avea să revadă acel puzzle la care, pe măsură ce creştea, era martor la finalizarea sa.
     Fără să mai ezite, îi scrise înapoi Dianei, apoi demară în trombă, pătrunzând ȋn încăperile obscure ale codrului. Nu avea de gând să-şi strice seara doar pentru vremea nefastă de afară. Avea să fie bine. În definitiv, este un oraş mic, iar toate drumurile — credea el— duc în acel oraş. Poate nu-şi aminteşte el bine. De multe ori se avânta împreună cu Diana în afara orăşelului — dat fiind că era unul micuţ, iar acela era un loc potrivit pentru ,,prinselea" — dar niciodată nu s-a izbit de acest banc de copaci ce părea că se întinde hăt-departe...
     — Nu, revino-ţi, Hayden — scutură el din cap! N-ai mai trecut de 10 ani pe aici, poate nu-ţi aminteşti bine, se îmbărbăta el şi îşi focusă privirea pe drumul întortocheat.
     A minimalizat viteza şi clipi din ochi.I se parea că odată ce a pătruns în această pădure, toate vuietele, larmele săbiilor ce perforau coamele colinelor au fost lăsate la poalele codrului. O umbră de zâmbet îi trecu pe chip.Dădea din cap pe ritmurile bizare ale melodiei, parcă fericit că totul revenise la normal. O noapte liniştită, gândi el şi aprobă din cap.Cu dinţii scânteind în lumina albastruie a radio-ului își culese telefonul de pe scaunul din dreapta şi privi ora. ,,Ne vom vedea curand, Diana!'', gandi el.
     Pe când continua să se adâncească în codru smolit, camera minţii sale părea că îşi revine la forma iniţială — devine un spaţiu sticlos, fără a fi peturbată de vălmăşaguri de nervi.Plutea pe o mare de linişte, melodiile trupei Fall out Boy reuşind să-l mai anime.