" Iubirea adevărată este un act de total abandon " ~ Paulo Coelho
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Vreau
Un cuvânt atât de uzat, încât începe să-şi decojească semnificaţiile.
Un cuvânt cameleonic îngenuncheat de abilitate, ce-l poate preschimba în aur sclipitor şi valoros sau în tinichea inutilă, fără vreo aplicaţie în viaţa reală, în care ne trezim că lovim furioşi cu vârful gândului, căci nu ne dorim dezamăgiri, nu vrem să riscăm să oferim fără să primim.
Toţi vrem să iubim şi să fim iubiţi.
Cu toate acestea, nu vrem să le permitem lor, sentimente răscolitoare şi care ne determină să lăsăm patul visului fără perne de somn, să îşi găsească aer necesar în inima noastră. De ce? Pentru că suntem mai fricoşi decât un copil la ani abia încolţiţi într-o noapte fără lună mămoasă şi fără îmbrăţişarea caldă a părinţilor.
Vrem să câştigăm un joc la care refuzăm să participăm.
Ne e teamă de vulnerabilitate şi, mai presus de toate, ne e groază să o afişăm. Ne duelăm cu ea, o ascundem bine( credem noi) sub straturi de negare, dar oboseala o găseşte mereu şi o ridică, o încoronează regina noastră şi pe noi ne însemnează sclavii ei, într-un final bubuit de neputinţă şi predare, pentru că şi încrederea în eternitate se pierde în lupta haotică cu noi înşine. Iar ele - zidurile de fortareaţă pe care le-am clădit punând cărămidă pătată de lacrimi peste cărămidă îngălbenită de trădare cu miros vechi de mucegai; zidurile la care ne-am chinuit atât de asudat şi îndârjit să le înălţăm, încât... încât am uitat să privim deasupra noastră şi să observăm că pierdem bucăţi pictate în seninul unei posibile feirciri; zidurile pe care le construim în jurul unei forme atât de fragile, aiurita şi ticaitoarea inimă - devin din nisip blond strălucind de renunţare pe ţărmul udat de o mare de simţiri al cărei val topeşte în spuma lui barierele noastre conturate cu trudă, joacă de copii în degetele lui apoase - agenţi dizolvanţi pentru împotrivire...
Atunci, când suntem expuşi cu toate defectele noastre, când putem fi răniţi, îmi imaginez că ne simţim precum un pui de găină recent ieşit din coaja lui protectoare. Cu pene ude, cu ochi fricoşi de realitatea bau-baică. Acea progenitură neajutorată, care are nevoie de o altă atingere de pene pentru a răzbate în lumea sa exterioară.
Prin urmare, suntem aici, picăţele galbene de viaţă cu fulgi uzi de neîncredere. Ţinem ochii strânşi închişi încă, aşteptăm să simţim acea atingere penată. Şi aşteptăm zgribuliţi de trecerea secundelor, şi aşteptăm cu gheare de scepticism adâncindu-se încet şi sigur în suflet, şi aşteptăm cu o atingere fulguită de dorinţa de a nu fi singuri pe lume. Şi aşteptăm emoţia unei alte respiraţii lângă noi, dar....dar ea întârzie, reţinută de plămânul bolnav al inexistenţei...Întârzie, ne repetăm în minte, până când simţim o unghie ascuţită zgâriind încet sticla timpului şi determinându-ne să strivim boaba de înmărmurire pe care o avem în cioc. Deschidem ochii, cu răni sărate în noi, şi încă ne uităm în jurul nostru să ne asigurăm de singuratatea ce ia forma unui râs demonic.
Şi pe fundalul acelui rânjet cu ecou în gândurile noastre, începe o nouă luptă. Ne ridicăm cu greu din scaunul dezamăgirii, ne eliberăm de chingile aşteptărilor ce lasă urme usturătoare .
Punem cărămidă udată de lacrimi peste cărămidă însângerată de trădare ..
.................................................................
Vă aştept cu păreri . xoxo.
P.S. Sper că nu am ofensat pe nimeni scriind la persoana I plural. Intenţia mea nu a fost să mă dau atotştiutoare, ci doar de a imprima un plus de substanţă textului şi de a vă implica pe voi, cititorii. Mulţumesc pentru (eventuala) înţelegere :*
