Capitolul 3
In timp ce scriu acum, ceasul bate ora 14:30. Afara e insorit, ciripesc pasarile. Camera e oarecum umbrita de o culoare albastra, probabil de la perdele, ca sunt albastre ( pentru ca sunt baiat, si acu’ cativa ani simteam nevoia sa subliniez asta, asa ca am cerut alor mei perdele albastre ). Stau aici in camera si ma gandesc, de ce nu sunt afara? De ce nu ma distrez, de ce nu ies cu prietenii la o bere ( imi pare rau, apa sfintita, poate citeste mama asta, dupa aia numa' dungi de la curea o sa am pe cur ). Sincer, nu stiu. Probabil ca nu vreau. Nu am nici o stare. Parca prefer sa stau in casa, si sa ascult putin jazz ( da, sunt snob si ascult jazz ) sau poate putin blues si ma relaxez.
Oarecum m-am obisnuit cu singuratatea, si desi o detest, cand sunt cu altii, oarecum imi lipseste. Cine stie, poate asta imi e destinul.
Ce cacat vorbesc, nu exista asa ceva, tu crezi in destin? Mi se pare o prostie, imi e teama sa ma gandesc ca ar putea exista ceva care sa ne controleze vietile, sa fim la cheremul lui. Nu stiu, mie imi place sa cred ca absolut tot e posibil. Am o sansa ( indiferent cat de mica ) sa fac orice pe lumea asta. De exemplu, mergi cu masina prin oras, si vezi o femeie vorbind la telefon, furioasa, si certandu-se cu persoana de pe cealalta linie. Daca tu crezi ca exista un destin, pur si simplu mergi mai departe, gandindu-te ca n-o s-o mai vezi niciodata pe femeia aia, si nici n-o sa afli de ce era furioasa. Mie imi palce sa cred ca pot. Imi place sa cred ca daca vreau, parchez, cobor, invit femeia la o cafea si pot vorbi cu ea, astfel afland de ce era furioasa. Imi place sa cred ca pot face orice. As avea o sansa si cu Simona Gherghe sau Antonia. Mi se pare chiar infricosator gandul ca am avea o soarta, un destin, pentru ca atunci, orice alegere e o iluzie, absolut orice „credem” ca alegem, defapt ne duce in acelasi loc, destinul.
- Sfarsit de capitol -
