Iubire la limita infinitului

Speranțe deșarte...

Doctorul:Îmi pare foarte rău...Operația a reușit...Dar pacienta este în comă...Nu știm când se va trezi,nu știm dacă o va mai face...Trebuie doar să așteptăm,sa sperăm și sa ne rugăm.Îi dau două săptămâni...Dacă nu se va întâmpla nimic în astea doua săptămâni,nu îi mai putem da nici o şansă.
Eu:Nu,nu,nu!spun plângând.
Cristi nu mai spune nimic...Doar începe sa plângă alături de mine...
Eu:Valentin cum e?
Doctorul:E bine.Acum doarme din cauza anesteziei dar o sa îl puteți vedea peste vreo oră.
Eu:Domnule doctor...va rog sa o salvați!
Doctorul:Facem tot ce putem...
Cristi:Tot ce puteți?Dacă făceați tot ce puteți,ea era bine acum...Copilul...Copilul cum e?
Doctorul:Nici el nu e bine...S-a născut prematur.Doar incubatorul îl tine în viata acum.Nu îi dăm șanse sa trăiască.Imi pare foarte rău pentru toată situația.Vom face tot ce putem.Fiți puternici!
Am rămas iar doar noi doi pe sala...Urăsc sala asta...Urăsc spitalul ăsta...Urăsc totul...
Eu:Cristi...trebuie sa fim puternici.Trebuie să ne rugăm pentru ei.spun sughițând de la plâns.
Cristi:Nu pot sa mai fiu puternic nici pentru mine...spune abia vorbind.
Eu:Ma duc acasă...Trebuie sa fac un dus,sa ma schimb,și sa mănânc ceva.Trebuie sa vad ce mai este pe acolo,sa fac curățenie...Mergi?
Cristi:Nu...eu o sa rămân aici cu ea...Nu vreau sa o las singura.
Eu:Bine...Vrei ceva de acasă?
Cristi:Adu-mi te rog o bluza de a ei...Vreau sa îi simt parfumul.
Eu:Nu te mai chinui singur.
Cristi:Nu ma chinui.Te rog...adu-mi!
Eu:Bine...Nu vrei sa îți aduc mâncare?
Cristi:Nu mi-e foame...
Eu:Cristi...trebuie sa mănânci ceva...Nu ai mâncat nimic de doua zile...
Cristi:Nu îmi este foame...Nu vreau mâncare.
Eu:Bine.Daca e ceva,ma suni!
Cristi:Bine...
Imi iau geanta și cobor jos,ieșind din spital.Ma urc în mașină și plec spre casa.
Îl sun pe Vlad sa vad cum sunt el și copiii...
Convorbire telefonica...
Eu:Alo?
Vlad:Alo?
Eu:Ce faci?
Vlad:Sunt în parc cu copiii...I-am scos puțin afara.
Eu:Poți sa mai stai puțin cu ei?
Vlad:Abia am ajuns...
Eu:Aaa...Ok.
Vlad:De ce?
Eu:Vreau sa merg pana acasă sa fac un duş și sa mănânc ceva...Și nu am vrut sa ma vadă în starea asta...
Vlad:Du-te liniștită.Te sun când plecam din parc.
Eu:Bine!Vorbim.Pa!
Vlad:Pa!
Convorbire telefonica încheiată...
Pornesc mașina și plec înspre casa.Dupa zece minute,ajung.Intru în casa și merg direct la bucătărie.Mananc ceva...parca nu am mâncat de o luna...Apoi merg sa îmi fac dus.Intru în camera și ma îndrept spre dulap sa îmi iau haine.Mi-am ales o pereche de pantaloni negri și un tricou negru...O sa ma întrebe lumea de ce port negru...Doar nu a murit...Și nici nu o va face...Eu am încredere în ea...Ei bine,port negru pentru ca totul e negru fără ea.Lumea mea fără ea e exact ca hainele pe care o sa le port.Intru în duş și las picurii fierbinți de apă,combinați cu lacrimile mele,sa îmi cadă pe pielea rece...
Nici nu știu cum a trecut timpul...dar vad ca au trecut doua ore de când am intrat în duş...Ies rapid,ma șterg cu un prosop și îmi iau hainele pe mine...Îmi usuc parul și îi pregătesc lui Cristi mâncare într-o caserola cu toate ca mi-a spus sa nu îi aduc nimic...Nu îl pot lăsa asa...Nu a mâncat nimic de doua zile.Fug repede după o bluza de a ei și când intru în camera,încep sa plâng.Deja mi-e foarte dor de ea...Nu o să pot trăi fără ea..........................