In profunzimea nopții asteptam pe cineva ............nici eu nu stiam sigur pe cine astept........dar inimă mea aștepta fără îndoială pe cineva............în frumusețea nopții .
Liniștea canta pentru mine deși acea liniște se spărgea ,din cand in cand, prin aparitia unei mașini rătăcite in întunerc,dar apariția lor era ca o sclipire de care aveam nevoie ca să nu mă simt complet singur.
Deși liniștea se lasă ușor din nou acompaniată de bătaia vântului, iar stelele imi aprofundau tristețea care isi făcea loc pe scena vietii mele.
Ușor, ușor realizasem ca ceva avea să se întâmple sau poate ca doar voiam să se întâmple ceva .....acel ceva.... care poate să mă scoată din lanțurile nopții, din miezul plictiselii sau din oceanul tristeți.....poate e doar imaginația mea .......dar poate .....doar poate......un vechi prieten ar putea sa spargă acel lanț sau poate o scânteie in inimă mea ar fi de ajuns să mă scoată din iadul care l-am creat și îmbrățișat la început cu bucurie.
În sfârșit înțeleg de ce oameni nu suportă cu adevărat singurătatea...pentru că e un iad al tristeții.
Dar acea liniște se sparge din nou de o pereche de pași, aud cum se apropie încet pe stradă de dincolo de drum o pereche de pași deși știu că e doar o persoană ....zgomotul pașilor ei făceau urechile să imi răsune și îmi aduceau speranța dezlegarii din lanțurile astea mizere pe care deja nu le mai suportăm.
Lanțurile își dădeau drumul ....pe cât de mult se apropia ea de mine pe atât ma simteam mai liber......atunci într-o fracțiune de secundă pașii ei dispăruse in întuneric .....nu puteam auzi nimic .....decât liniștea .........obsedantă liniște.......bezna imi furase și privilegiu de a o vedea ......eternității trecuse de cand nu o mai auzisem deși in realitate trecuse câteva secunde .
Atunci luna ieșiră la iveală pe aceea stradă întunecată, iar scena vieții mele o avea ca personaj principal pe ea care stătea pe partea cealaltă a străzii si se uita direct spre mine .....deși nu cred că in beznă ce trecuseră mă putea vedea.
Am simțit că cu apariția luni , cred că si eu am intrat in scena vieții sale......Știți aș vrea să v-o descriu,dar nu cred că cuvintele mele ar fi potrivite.
Mă uitam in ochii ei și vedeam aceeași tristețe, aceași disperare.
Atunci am pus o singură intrebare prostească:
-Ești acolo?
Iar ea a răspuns aproape râzând cu un simplu:
-Da.
