Pădurea

Capitolul 1: Căderea

It is both a blessing

and a curse

to feel everything

so very deep...

Julia

Cu 5 ani în urmă.

Era linişte. O linişte pe care aş putea să o descriu cu uşurinţă ca fiind exasperantă, înebunitoare. Tata stătea înlemnit pe singurul scaun existent pe acel hol al spitalului, cu coatele pe genunchi, cu palmele strânse căuş şi cu capul sprijinit de ele. Singurul lucru care ne mai ţinea din a nu ne pierde minţile era beculeţul roşu de deasupra uşii din faţa noastră care ne indica faptul ca operaţia încă nu luase sfârşit. Dincolo de acea uşă cu geam opac se afla mama, înconjurată de o droaie de doctori neurologi.

Imaginaţia mi-o ia razna şi parcă o văd cum stă acolo, nemişcată şi vulnerabilă, victimă a unor experimente debile, facute de nişte oameni debili cu scopuri debile. Îndepărtez cât mai repede cu putinţă acest gând şi simt cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz, având să stărnească în urma ei alte căteva zeci, sute, dar asta nu trebuia să se întâmple. Şterg aproape instant acea picatura sărată ce imi incețoșase vederea, iar pe celelalte reuşesc într-un fel sau altul să le suprim.

Încep treptat să îmi pierd răbdarea. Mă dezlipesc de peretele de care mă sprijineam şi încep să dau ture în jurul tatei, care părea să fie pierdut în spaţiu. Pe de o parte rugându-mă ca mama să treacă şi peste asta cu bine, pe de altă parte înjurând printre dinţi timpul care trecea al naibii de greu, îl observ pe tata cum îşi ridică fruntea de parcă ar fi cărat o greutate inimaginabilă. Se uită cu un iz de speranţă în sus, spre beculeţul încă aprins, apoi îi aud vocea ca un mănunchi de cioburi aruncate pe asfalt. Spartă...

-Dacă mama ta nu va reuşi...?

-Va reuşi, îmi acopăr glasul tremurând cu un strop de siguranţă oarbă.

De parcă nu m-ar fi auzit, continuă:

-Dacă doctorii vor greşi ceva, iar mama ta va...

-Tată, îl întrerup. Nu fii absurd. Mama este o femeie a naibii de puternică. Va trece peste orice.

Dă din cap afirmativ, după care îl lasă să cadă la loc. În toată nerăbdarea mea, îmi scot telefonul din buzunarul de la spate al blugilor şi mă uit la oră. Era 2:55 dimineaţa. Îl bag înapoi aproape scăpându-l şi îmi continui turele date de jur împrejurul tatei.

Încă 5 minute trec de parcă ar fi trecut ani, iar beculeţul de deasupra camerei de operaţie într-un final se stinge. Eu şi tata sărim ca arşi în aşteptarea răspunsului. Clanţa se mişcă, iar uşa se deschide încet şi cu un scărţâit iritant. Din încăpere iese unul dintre doctori, cu masca dată jos şi cu mănuşile murdare de sânge atârnând dintr-un buzunar al halatului. Pe mâneci se puteau observa pete zdravene de sânge. Sângele mamei. Închide la fel de lent uşa în urma lui, apoi ne analizează pe rând pe mine şi pe tata. Era lesne de înţeles că arătam ca nişte stafii: palizi şi încercănaţi. Tot privindu-ne, faţa lui este fulgerată de o expresie dezamăgită, şi nu față de ceilalţi, ci de sine.

Dezamăgit de sine.

E clar. Ceva nu a decurs cum trebuia.

Încordat şi sătul să mai aştepte încă o secundă în plus, tata îl întreabă pe doctor:

-Deci?

Nu ne-a dat un răspuns verbal concret, dar faptele sale au fost mai mult decât suficiente. Şi-a plecat capul, ruşinat de el însuşi şi a lăsat un scurt "îmi pare rău" să facă mai mult decât alte o mie de cuvinte.