Chiar dacă zambea mereu si era tipul vesel care ajuta pe toata lumea si ii facea pe toți sa se amuze, băiatul era rănit, căzuse de atatea ori încât sufletul său devenise greu ca plumbul și incet, incet s-a scufundat in apele negre ale abisului până nu a mai rămas nimic, era, gol.Suferise atât de mult încât ii era frică să mai simtă ceva, știa că dacă le va lăsa libere, sentimentele îl vor distruge mai mult decât era deja.Fusesera putine momente în care simtise cu adevarat fericirea, in care rasese cu adevărat.Totuși, au fost multe momente în care plansese, in care spargea tot si se lovea singur.Știa că nu e bun de nimic, că se minte singur când spune ca face lumea din jur să se simtă bine, el, doar distrugea viețile oamenilor din jur, odata cu viața lui.
Ajunsese sa si suprime sentimentele dar asta tot nu era de folos, in fiecare noapte, in fiecare vis, plângea, dădea drumul sentimentelor si aceastea îl nimiceau.
Se saturase să fie mereu rănit, se săturase să fie judecat pentru că era diferit, pentru ca nu era ca restul si era îndepărtat.Se saturase să piarda persoane si se săturase sa fie singur sau să se simtă așa.
Toată culoarea universului său devenise gri. Murise odată cu el si părea imposibil să mai apară măcar o pată de culoare.
O zi, atât, voia sa fie fericit măcar o zi, să râdă cu adevărat, se săturase să plângă și sa fie rănit mereu.Ajunsese să se urască pentru ce a devenit din cauza oamenilor si nu putea schimba asta, îi era imposibil.
Spera ca într-o zi să apară o persoană, una singură care să l facă bine si care să l facă să se simtă iubit, sa știe ca el contează pentru cineva.Voia doar să nu mai fie singur, se săturase, singurătatea devenise dintr-o mică flacără caldă, un foc mistuitor care i ardea inima putin cate puțin preferând-o în cenușă.
