Întunericul din mine

Monstrul În Care M-am Transformat.

[ ] Astăzi m-am decis să vă povestesc un mic capitol din viața mea. Un capitol pe care mă bucur că l-am trăit, dar regret că nu am știut să mă bucur de el așa cum trebuie, povestea asta face parte din viața mea, așa cum toți avem sentimente și trăiri cu o persoană cu toate că poate aceea persoană nu ne este destinată nouă.
[ ] Totul a început într-o zi de iarna a anului 2016, am cunoscut-o pe internet ce-i drept, eram doar un copil tâmpit care nu știa ce voia de la viața lui. Ea fiind mai mică ca mine și neștiind cum decurg lucrurile de genul a fost de acord să mă bage în viața ei. Ne-am întâlnit la aproximativ 2 săptămâni de când am început să vorbim, recunosc nu mă atrăgea fata, avea un suflet blând de copilă, ochii ca de smarald, zâmbetul angelic și foarte larg deschis, dar ceva mă ținea pe loc. Probabil acei ani de zile în care am fost un nenorocit și un afemaiat, în care răneam tot ce prindeam tot din cauza iubirii, pentru că o altă persoană la rândul ei își bătuse joc de mine. Nu voiam să o rănesc, eram eu un nesimțit cu acte în regulă dar o parte din mine îmi spunea "ea nu". Am continuat treaba cu așa zisa relație maxim un interval de o lună de zile, ajunsesem în punctul în care simțeam că o omor psihic pe zi ce trece, ea se îndrăgostea tot mai mult, demonul din mine saliva după suferința ei. Am decis că pentru binele ei este mai bine să mă distanțez, știam că mă iubește, era un copil, adevărat, dar inima ei era prea sensibilă și gingașă ca să nu mă poată iubii. I-am tăiat toată respirația în ziua în care am decis să pun punct acelei relații.
[ ] La o săptămână de zile după tot balaumucul acesta un prieten a decis să-mi facă cunoștință cu o altă fată. Am început să intru în discuție cu tipa respectivă, ne-am împrietenit și până la urmă s-a lăsat cu relație. Țin minte se apropia ziua îndrăgostiților, relația decurgea binișor, începeam după foarte mult timp să mă atașez de cineva, pe de altă parte înainte de despărțirea de mica copilă îmi promisesem că fix în data de 14 februarie așa numita zi a îndrăgostiților să mă revanșez față de ea cu un mic cadou 🥀. Totul zis și făcut o plănuisem cu câteva zile în urmă toată treaba asta împreună cu o prietenă care era colega cu ea, eu unul nu aveam curaj să fac gestul ăsta personal după tot ce îi făcusem. În dimineața zilei respective m-am întâlnit cu prietena care mi-a fost mai mult de atât mi-a fost ca o soră și în prezent încă țin legătura cu ea și îi mulțumesc din suflet pentru tot ce a făcut pentru mine. Cadoul era cumpărat, livrat la destinatar, totul era așa cum voiam eu să fie și cum decisesem că trebuie să decurgă lucrurile. Ajungând în incinta în care învățam, fericit de gestul pe care îl făcusem mă simțeam cu totalitate împlinit. În maxim 30 de minute de la sosirea mea în liceu lucrurile aveau să se schimbe total în defavoarea mea, primesc un mesaj de la mica copilă cu textul '' Mulțumesc mult ❤️❤️❤️ '', am fost fericit pe moment pentru că știu că o făcusem să se simtă specială, știam că nu avea de la cine să primească ceva, și tocmai de aceea i-am dăruit trandafirii respectivi, într-o fracțiune de secundă am realizat că dânsa se gândea la mult visata împăcare, s-a rupt sufletul în mine când am relizat asta, știam că nu pot face nimic, eu teoretic aveam o iubită la care chiar începeam să țin. Copila văzând cum stau lucrurile a hotărât să mă lase în pace, cu toate că o simțeam că mă iubea din ce în ce mai mult, tocmai de aceea luasem decizia atunci să mă despart de ea, pentru că nu voiam să o rănesc. După scăparea mea de la liceu, am plecat în drum spre gară alături de un prieten, ca să vedeți cum poate să fie soarta de nedreaptă, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să mă întâlnesc cu copila. Am observat că ea mă zărise, dar eu făceam pe inabordabilul și nu dădeam importanță, totuși ea se uita la mine din ce în ce mai insistent și apăsat, recunosc nu a fost un gest de bărbăție cel pe care l-am făcut știind că am o iubită dar nu am putut rezista presiunii, am alergat până la ea, am strâns-o în brațe și am sărutat-o. Cu toate că eu știam că nu mai poate fi nimic între noi, sufletul meu luase această decizie. După plecarea ei mi-am continuat drumul spre gară pentru a ajunge acasă.
[ ] La câteva zile de la toate acestea începea să nu mai fie chiar așa frumoase lucrurile cu iubita mea, o vedeam se distanța din ce în ce mai mult, am ținut-o așa maxim 3 săptămâni, cu certuri, într-un final s-a ajuns la despărțire. Eu orgolios din fire am căutat să mă refugiez în altă persoană, zis și făcut m-am băgat într-o altă relație cu toate că gândul meu stătea la ea. Fata cu care eram acum era genul de fată pe care ai sta 24/24, țin să recunosc fundul pe care îl avea m-a făcut să mă bag cu ea într-o relație. Zilele treceau iar eu nu puteam să-mi uit fosta iubire, știam că greșesc pentru că riscam să repet aceeași greșeală ca și cu copila, dar într-un final inima din mine începea ușor, ușor să o iubească pe fata cu care eram. Mi-a fost mai mult decât o iubită, era genul ăla de fată care știa cum să abordeze un băiat, știa pur și simplu ce poate și ce vrea, poate și ăsta a fost motivul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. O iubeam, mă iubeam ce putea să meargă prost, cu toate că aveam unele nopți în care mă gândeam oare ce mai face mica copilă cu ochii de smarald. Până într-o zi când trecutul din fosta relație îmi bătea la ușă, au început să apară certurile, gelozia mea era din ce în ce mai mare, ne certam dimineața, la prânz și seara cu toate că reușea să mă recâștige imediat înapoi. Din orgoliul și din neputință de cauză, am reînceput să vorbesc iarăși cu mica copila, totul era strict ca prieteni, nimic mai mult, de fiecare dată când aveam o ceartă cu iubita, ea îmi era alături și îmi ridica capul sus. După un timp sătul de certuri și nopți nedormite am decis să fac în așa fel încât să o fac să se despartă de mine, am reușit ce mi-am propus dar nu mă simțeam fericit, totuși îmi lipsea. Am rămas singur din nou, nu mai voiam să aud de fete. Pur și simplu mă închisesem în mine din nou.
[ ] În scurt timp viața mea avea să ia o întorsătură gravă. Acel prieten cu care eram în aceea zi în drumul spre gară când o sărutasem ultima data pe mica copilă, decide că nu mă poate lăsa așa singur și decide să intervină puțin în viața mea, consideră că eu trebuie să fiu din nou cu acea copilă, într-un final după multă presiune pe care o aveam din partea lui decid și eu că poate are dreptate și trebuie să încerc să o iubesc pe aceea fată. Totul începea să fie așa cum își dorise el, în data de 15 mai a anului 2017, mă reîntâlnesc cu copila, din prima clipa nici nu am stat pe gânduri și m-am dus să o sărut, împăcarea pe care o visa de luni de zile chiar avea loc. Zilele treceau începeam să o iubesc, mai mult și mai mult și mai mult, ea era fericită după toate nopțile în care eu eram cu altele și ea suferea. Ne întâlneam zilnic, și dimineața înainte de liceu și după ce scăpam de la el. O iubeam din toată inima mea, deja tot calvarul pe care îl trăisem în trecut începea să dispară, eram în totalitate împlinit și fericit. Nu prea mă certam cu ea, pentru că nu voiam să o fac să sufere, dar într-o zi aveam să mă izbesc cu capul de pământ din nou, din cauza unei greșeli de a mea, și prea multă presiune în gândurile ei, copila decide să ne despărțim. Nu am vrut chestia asta bineînțeles o iubeam mult prea mult ca să renunț așa ușor la ea. După multe nopți în care prieten îmi era doar luna, sticlele de vin îmi erau alinare iar drogurile un motiv ca să încerc să nu mă gândesc acolo, reușesc la 3 săptămâni de zile să o fac să înțeleagă că, chiar o iubesc și nu-mi permit să o pierd. Iubindu-mă la fel de mult ca în fiecare zi, se satură de distanța dintre noi și decide că trebuie să fim fericiți cum eram când eram împreună. Era bine eram iarăși amândoi unul pentru altul.
[ ] Fata pe care o iubeam era alături de mine, ce-mi mai trebuia? Totul era perfect. Deja începea să crească nu mai era o "copilă", adolescența începea să-și spună cuvântul, din fata firavă și blândă care era începuse să se transforme în fata perfectă care e astăzi. Eu începeam să gândesc diferit, bărbatul din mine începea să iasă la suprafață, aveam nevoie de lucruri pe care chiar dacă ea mai crescuse nu putea să le ofere. Nebunia din mine trăgea tot mai tare cu colții ca să obțină ceva ce corpul avea nevoie, ea într-un final știind că poate am dreptate și îmi purta o iubire mult prea mare, se hotărăște că nu e ceva greșit. Îi mulțumesc din tot sufletul meu pentru că m-a înțeles și a vrut să ne fie bine. Dar cu toate astea odată cu iubirea care creștea neîncetat, a început să-mi reintre în sânge gelozia. Era controlată la sânge, deja începeam să mă transform într-un monstru, nu avea voie să iasă afară fără acordul meu, nu avea voie să vorbească cu prietenii sau colegii ei de clasă, mai pe scurt din iubita de altădată devinse marioneta mea.... Eu de fel nu prea mai eram o persoană agresivă dar din cauza geloziei începeam să mă schimb radical, la fiecare ceartă aruncam paie pe foc, lăsam în urma mea cuvinte grele greu de digerat, și toate astea pentru că îmi greșise într-o anumită perioadă ascunzându-mi anumite lucruri. Eu deveneam tot mai rece față de ea, ea spera în fiecare zi că poate o să-mi treacă nebunia asta. Am ținut-o tot așa cam până la 11 luni de relație, țin minte acea zi nenorocită, mi-am fixat-o pe retină, cu o zi înainte mă certasem cu cea mai bună prietenă a ei, eu oricum din prima clipa a relației noastre în fața prietenilor ei am fost un inamic, eram atacat pe la spate de fiecare dată când aveau ocazia să o facă. A doua zi de la cearta cu așa zisa "prietenă" a ei dimineața mă trezesc cu mesaj de la ea, că îi pare rău dar nu mai putem continua.. Pe moment nu am luat-o în serios, am crezut că este o glumă de a ei, dar ea era foarte sigură pe decizia pe care voia să o facă. Pentru că știam că pot mai mult de atât am mai reîncercat să nu o pierd, dar orice făceam era în zadar. Eu redevenisem scârba care fusesem odată, aruncam vorbe aiurea în vânt, o atacam prin orice, nu mă gândeam cât pot fi de infantil. Zilele treceau iar mie îmi era din ce în ce mai greu, nu dormeam, refuzam să mănânc, plângeam seară de seară din cauza lipsei ei, cu toate că o jigneam și știam că nu e bine ceea ce fac, chiar o iubeam. La un timp ea decide că trebuie să-și refacă viața, ea avea un nou iubit, eu o ardeam prost și îmi băteam joc de orice tipă care îmi ieșea în cale, lucrurile nu erau așa ușoare noi încă ne iubeam și nu avea să treacă chiar așa de ușor. Relația ei cu acel băiat se pare că nu dăduse roade, eu ma simțeam totuși gol pe interior chiar dacă mă vedeam cu "n" fete. Ura din sufletul meu începea să se acumuleze tot mai mult, era un haos total în inimă, mai pe scurt un paradox, o iubeam dar cu aceeași tărie eram foarte sigur că o urăsc că renunțase la mine.
[ ] Despărțirea de ea mi-a dezvoltat abilitatea scrisului, m-a făcut să văd mai clar în plină ceață. Da susțin că îmi pare rău de această relație pe care nu am știut să o prețuiesc cum trebuie, dar sincer merită ceva mai bun, ceva care să o facă să se simtă specială, să fie așa zurlie și nebună cum am cunoscut-o. Ca să vă arăt cât am putut fi de cretin și rupt de realitate, la aniversarea mea de naștere, orgoliul nesăbuit pe care îl dobândisem nu m-a lăsat nici măcar să îi răspund la un simplu "la mulți ani ❤️"... E târziu să spun că regret că nu am luptat pentru noi, e târziu să-mi cer scuze pentru toate vorbele urâte pe care i le adresam, e târziu pentru toate nopțile pe care le-a pierdut din cauza mea, în concluzie e târziu pentru noi.
[ ] Ai rămas în inima mea, promit să te iubesc până la ultima mea zi, dar știm cu toții că într-un final orice poveste dispare.