Reverii

O ploaie fără sfârşit

Şterge! Trece-ți dosul palmei peste întinderea rece de sticlă! Şterge cu antebrațul! Şterge cu mâna! Şterge cu buricele degetelor, dar şterge odată acele picături rătăcite. Nu le lăsa în voie să îşi aşterne trupul greoi peste vizorul tău, unica ta portiță, imaginea distorsionată a unui colț de realitate.

Nu-ți plânge încheietura înroşită de atâtea istovitoare şi violente încercări de a te opune. Dacă lăcrimezi şi un pic, vei forma alte şiroaie de picături absurde! Şi iar or să inunde! Or să te înece pe tine (Vrei să mori înecat?), or să îți cufunde memoriile într-o apă neagră, îți vor aduce ființa în inima oceanului, cu un bolovan prins puternic de picior.

Uită-te o clipă la acei stropi lipiți cu îndârjire de geamul tău, observă cum ți-au opturat privirea! Îți aminteşti ce vedeai cândva? Îți aminteşti ceva departe de acest model lugubru?

Uită-te la zâmbetele micilor sfere deformate, uite cum îşi întind nestingherite, oarbe şi proaste, ghearele lor acide către tine. Vor să îți zgârie fruntea, să îți năvălească sângele pe obraji şi să îți dea lovituri în piept.

Uită-te, şi uită-te urât! Sperie picurii strâmbi cu încruntătura ta plină de dispreț! Priveşte-i cu scârbă, scârbă să îți fie de ei! Poate aşa, le va fi şi lor de ei înşişi, vor arde de ruşine şi se vor evapora fără cusur din calea ta. Ruşinea spală fără a umezi, fără a lăsa şiroaie curgând.

Concentrează-te asupra stropului din fața ta, cel simetric vârfului nasului. Ce vezi în adâncimea lui abjectă? Te vezi pe tine, copil, adolescent, cu lumea în cap, prinsă în părul revărsat pe ceafă? Cu stele în ochi, înfipte în irisurile spălăcite, pe care i-au zgâriat cu poftă. Cu râsete pe buze, şi în palme, şi în jurul gleznelor. Priveşte atent!

Priveşte la noroiul întunecat care te învăluie, la nisipul mişcător care te-a ales să fii mortul din sicriul pe care urma să-l întruchipeze. Ții minte cum pământul înmuiat de apa acestei ploi fără sfârşit ți-a mânjit gâtul? Cum ți-a astupat urechile? Cum ți-a umplut gura şi ți-a intrat în ochi? Stropul voluminos este o fotografie veşnică a eşecului adolescenței tale, o fotografie murdară, plină cu cele mai josnice decizii, cu cele mai scumpe greşeli, cu tine, un nimic scăpat într-o baltă a Lumii, din care nimeni nu se sinchiseşte să te ridice. O poză netrebnică pe un perete transparent, fără să ascundă nimic, peretele de sticlă al ferestrei.

Vezi altă picătură, grasă şi hapsână asemenea celorlalte! Ce îți arată? Ce are de spus?

Curaj şi nu îți muta privirea! Ploaia cade fără țintă, fără scrupule, fără oprire.

Picătura îți smulge conştiința şi o aruncă în străfundul ei tulburat, iar ochii frânți îți sunt asaltați de imaginea unui alt tu. Nu te scuza degeaba, îl cunoşti prea bine.

Un tânăr care fuge, şi fuge tare, desfăcând şi cerul în urma lui. Iar pasul său atât de apăsat, a trezit şi Moartea din somn şi Viața din nemurire. Fugeai de fantasmele tale cenuşii ori negre, fugeai de un coşmar neînvins, în care ai trăit cu zbucium, de mâinile lui fără degete, dar cu lame reci, fugeai fără să priveşti înapoi. Îți astupai urechile şi goneai strigătele din urma ta, încercai doar să te opreşti să îți tragi suflul, să te bucuri de o secundă de linişte. Dar păcatul alungă şi somnul şi setea, şi dorința de a mai scoate un cuvânt. Iar tu aveai păcatele scrise pe haine, prinse de mâini precum o pereche de cătuşe grele, atârnând de lobii urechilor ca nişte cercei blestemați.

Te-ai împiedicat de piciorul întins al unui vechi prieten, care ți-a zâmbit copios când te-a văzut căzând în foc.

Şi ce foc! O văpaie care venea de sus, o ploaie acidă. Apa era aşa de fierbinte, cum nu ai mai simțit vreodată. Îți ajunsese la oase şi ți le făcuse scrum. Țipătul tău se auzise de departe, de la un capăt la altul, ca şi cum acela ar reprezenta limba cu care vorbea tot Pământul.

Picătura ticăloasă nu se clinteşte. Este o altă poză tulburătoare pe fereastra ta. O poză a tinereții tale pline de durere, o poză în care toate loviturile îți pătează pielea şi în care totul ți s-a prăbuşit în cap. O poză cu tine, o mână de cenuşă, pe care nici vântul nu o mai risipeşte.

Priveşte mai sus, un pic ce fusese ultimul care s-a pironit pe geamul tău.

Este mic şi pare să fi fost prins în mijlocul formării, pare că nu ar avea ceva concret să iți arate, dar nu ezita, lasă-ți gândul pradă acestui petic secat de apă, priveşte şi te vei găsi pe tine.

Un bătrân cu mii de zile peste cele numărate, un bătrân uitat de timp cu suflu, un moş cu trecutul ferfeliță la purtător şi singur-cuc!

Eşti aşa sus şi totuşi nu mergi mai departe, doar pluteşti aievea pe nişte nori gri, nori de ploaie, căci ploaia fusese, pe drept, cea care îți dictase şi pecetluise viața.

Eşti în aer. Un aer rece, care îți îngheață firele lungi din barba încâlcită, care ți-a albit şi genele şi sprâncenele mărunte.

Nu spui nimic şi nu te uiți decât în golul memoriilor tale. Nu mai simți nicio atingere, nici gustul şi niciun miros.

Pari tihnit, în singurătatea ta fără de margini. Şi nu te împotriveşti, doar ştii că aceasta este pedeapsa cea mai potrivită pentru crimele tale.

Norii grei te-au înconjurat asemenea pereților unei case, casa pe care nu ai reuşit să o ai niciodată.

Un fulger îți trece de niciunde fix prin fața ochilor şi se duce chiar pe lângă vârful degetelor picioarelor tale. Văzusei în sfârşit lumina. O lumină aşa vie şi aşa electrizantă, ceva ce nu ai cunoscut niciodată. Te-ai temut de acest dar nemeritat şi ai aşteptat cu ochi strânşi o altă picătură de ploaie maniacă, să îți vină fix în creşted şi să îți prăpădească tot corpul.

Dar lumina s-a dus şi tot picul a devenit negru, o apă neagră.

Picul este un tablou şi îți ilustrează cu ciudă bătrânețea ta cea plină de singurătate. Un pustiu fără pace şi fără înțeles, în care ai fost cusut cu forța.

Un tablou cu tine, tunetul care nu s-a mai auzit niciodată.

Te întrebi ce va fi cu tine acum?

Loveşti cu pumnul plin de mânie fereastra încremenită, cu tot cu fețele ei diabolice, iar timpul se înfricoşează şi o ia din loc.

Stropii curg în final, dar şiroaiele lor îți sfărâmă geamul şi îl fac bucăți.

Furtuna urlă înnebunită, nu mai ai timp să te ascunzi, eşti doar cel care îi va primi furia, cu vârf şi peste vârf.

Ploaia vine şi îți ajunge înainte, s-a pornit mai tare, îți atinge corpul în întregime cu gloanțele ei nesfârşite, te copleşeşte cu durerea cruntă şi înțelegi într-un sfârşit că pentru tine nu a mai rămas scăpare. Afundă-te, îneacă-te, acceptă-ți călăul neobosit şi lasă-l să te curme!

Abia îți mai poți ține ochii deschişi, picăturile groaznice te fac să clipeşti din cauza usturimii. Dar apuci şi vezi ce va urma. Înaintea ta creşte fără încetare un val imens, un tsunami de temut.

Nu mai ai timp să tremuri. Nu mai ai timp să te rogi.

Apa de sute de ani s-a strâns în fundul Iadului, doar pentru a ți se revărsa ție peste trupul slab, doar pentru a-ți invada plămânii şi a-ți năvăli stomacul gol.

Apa este ucigaşul tău! Ploaia îți va pune capăt zilelor.

Valul-munte se apleacă şi se apropie cu viteza la care şi gândul a rămas în urmă.

Cine eşti?

Ce vârstă ai?

Ce se va întâmpla cu tine?