Sunt aici pentru un motiv

Capitolul 13

Adresa o conduse pe An Na la poarta unei căsuțe micuțe, puțin cam prea veche pentru a fi locuită. Porțile, nu prea înalte, lăsau să se vadă ceea ce se petrecea înăuntru. Pe ici, pe colo erau peticite câteva crăpături din peretele exterior al casei. Veranda dădea semne că nu va mai rezista prea mult, putându-se observa cu ușurință câteva scânduri putrezite. Lângă ușă erau înșirate vreo trei perechi de încălțări, una dintre ele aparținând, cu siguranță, unui copil. Un mandarin uriaș se întindea pe suprafața întregii curți și probabil că ziua făcea umbră întregii case.

Sub acesta, pe o masă specific asiatică, pe care se mânca și stătea în timpul zilelor de vară, era o bunicuță simpatică, cu părul cărunt. Pantalonii largi și puloverul gros trădau faptul că bunicuța era o femeie obișnuită, o bunică tipică. Lângă ea, o doamnă, la vreo 35-40 de ani. Amândouă purtau mânuși de unică folosință și făceau kimchi (varză chinezească murată foarte picantă, un aperitiv nelipsit de la mesele coreenilor). An Na rămase puțin mirată de acest lucru. Știa că kimchi-ul este îndrăgit și de străini, dar era uimită că tocmai în regiunea asta a Chinei știa să se facă kimchi.

Împinse ușa și cele două femei ridicară capul. Punându-și puțina chineză la încercare, An Na salută:

- Bună seara!

- Bună și ție, domnișoară! rosti bunicuța.

An Na ezită, întrebându-se dacă ar trebui să se prezinte ca fiind detectiv coreean, în căutarea unui răpitor. Abordă o altă strategie. Rar și căutându-și cuvintele, zise:

- Eu...sunt coreeancă. Venit în China să vizitez. Rătăcit. Vreți ... dați indicații, rog?

Bunicuța o privi îndelung, apoi, considerând-o inofensivă, își dădu jos mânușile murdare și veni spre ea, luând-o de după umeri și, într-o coreeană perfectă, i se adresă:

- Biata de tine! Sigur că îți vom indicațiile necesare. Dar înainte, ia un loc și mănâncă ceva, în timp ce ne spui de ce vrei să vizitezi China.

An Na nevenindu-i să creadă se holba la bătrână, în timp ce se așeză lângă femeia, ce părea a fi nora sau fata bătrânei. Aceasta încă o privea cu scepticism. An Na îi zâmbi reținut/.

Bunicuța râse, urărindu-i reacțiile.:

- De ce mă privești așa?

- Sunteți coreeancă?

- Da. Și eu și nora mea, spuse ea, arătând spre doamna din fața ei.

- Mamă, ai uitat că nu trebuie să spunem nimănui naționalitatea noastră, îi zise femeia, atenționând-o.

- Ji Na, este coreeancă. Nu am mai vorbit în coreeană cu cineva de multă vreme. Iar ce a spus omul ăla... nu te teme prea tare. Nu văd o întoarcere a lui prea curând.

Pe portița casei își făcu apariția alergând, un băiețel de vreo 6 anișori, cu mânuțele murdare de noroi, dar ținând un buchet de flori sălbatice.

- Mamă, mamă, mi-e foame.

Ji Na se ridică și se îndreptă către băiețel.

- Ming, unde te-ai murdărit în halul ăsta?

- Oh, mami, m-am dus să-ți culeg niște flori, zise el, cu o privire inocentă, în timp ce îi întindea buchețelul.

Femeia îl îmbrațișă, în timp ce îl răsfăța, complimentându-l. An Na nu se putu abține să nu zâmbească. După ce femeia și copilul intrară în casă, întrebarea la care se gândise mai devreme îi veni din nou în minte: